”Nu ai făcut nimic greșit”, spune asistenta. „Nu e vina ta.” Tac. Nici nu mi-a trecut prin minte că ar fi putut fi. Mă uit din nou la imaginea bebelușului de pe ecran. Iată, îl văd acolo de parcă ar fi într-o peșteră întunecată, ca și cum ar aștepta ceva, atât de cuminte… Dar bătăile inimioarei lui nu se aud…

Citește și: Recuperarea de după pierderea unei sarcini

Știu cum ar trebui să fie la ecografie, cum ar trebui să arate, fiindcă aceasta este a doua mea sarcină. Știu că bătăile inimii ar trebui să se audă, să fie clare, rapide. Iar când specialistul în ecografie îmi spune că îi pare, că nu se mai aud bătăile inimii, că fătul nu ma trăiește, eu deja știu asta. Dar continui să mă uit la monitor pentru că există o parte din mine care continuă să spere că este vorba despre o greșeală, că bătăile inimii ar putea apărea brusc, că aparatul de scanare are o defecțiune. Nu pot privi în altă parte, chiar și atunci când doctorul mi se adresează din nou. Vreau să mi-l amintesc așa micuț cum e, vreau să-i onorez existența, oricât de scurtă a fost ea.

Aproximativ 1 din 5 sarcini se termină cu avort spontan; până la 75 la sută dintre acestea apar în primul trimestru. Riscul de avort spontan, în primele 12 săptămâni este de aproximativ 15 la sută. Aproximativ 1 din 100 de femei se confruntă cu avorturi spontane recurente.

Cu toții, cred că știm aceste statistici, sau cel puțin avem o idee despre acestea. Știm că avortul spontan este acolo, o posibilitate, o probabilitate.

Acesta este motivul pentru care nu ar ”trebui” să le spui altora că ești însărcinată până când nu ai depășit punctul magic de 12 săptămâni. Dar nu am înțeles niciodată până la capăt de ce… Cu siguranță, nu am simțit niciodată nevoia să difuzez știrea la stânga și la dreapta, dar mi se pare că sarcina în orice stadiu este semnificativă, sarcina schimbă viața suficient de mult încât să justifice să le spui celor mai apropiați. Chiar dacă se întâmplă ceva atât de devastator precum pierderea sarcinii, nu ai vrea să știe prietenii tăi apropiați, familia ta? La cine altcineva te-ai adresa într-un asemenea moment? Cum altfel explici durerea, durerea aceea înlemnită de pe fața ta sau lacrimile care brusc încep să se prelingă pe obraji?

Pierderea unui copil, chiar și într-un stadiu incipient, este un șoc. Din punct de vedere teoretic, știi că există această posibilitate: de fapt, din momentul în care vezi că se conturează liniuțele acelea pe testul de sarcină, devii apoi mai atentă la orice urmă de sângerare care poate să apară în orice zi după aceea. Mintea îți spune că s-ar putea întâmpla asta, îţi spune să nu începi să visezi, să nu construieşti tot felul de proiecții, să nu ai tot felul de așteptări, ci să fii raţional, echilibrat. Dar corpul tău cântă o cu totul altă melodie, o melodie care îți distrage atenția, corpul îți arată semnele acelea cum se pregătește să crească un alt om în interiorul său.

Îți imaginezi o fetiță, un băiețel sau poate chiar gemeni? Va fi blond, șaten, brunet, va avea părul creț, drept, des, va fi înalt, scund? Va arăta ca tatăl său, ca tine, ca fratele său, sau va prelua câte ceva de la fiecare? Îi va plăcea pictura, va dori să se cațăre, va fi pasionat de trenuri, de pisici, de sărit în bălți, de biciclete, de păpuși? Îți vin în minte și câteva idei de nume.

Iar când are loc un avort spontan e ca și cum se rupe ceva în tine. Oricât ți s-ar spune ”nu este vina ta” este greu să acoperi acele acuzații interne pe care le simți, acea frustrare și vinovăție, acea dezamăgire față de corpul tău, care consideri că a eșuat. Și încerci să îți reții pe moment trăirile, dorindu-ți să ajungi mai repede acasă și să le dai frâu liber tututor emoțiilor care te compleșesc. A dispărut copilul cu părul blond, șaten sau brunet, a dispărut persoana care ar fi putut fi, copiii pe care i-ar fi putut avea. A dispărut frățiorul sau sora la care visa fiul tău. Au dispărut planurile și așteptările tale pentru următorul an din viață.

Și suntem atât de multe care trecem prin astfel de momente. Și atât de multor femei li se spune ”nu este vina ta”, ”lasă, data viitoare…”. Și trebuie să ne revenim cumva, să trecem prin acest doliu, să ne trăim durerea, să ne iertăm și să mergem mai departe.

Suntem atât de puternice…

Traducere și adaptare de pe maggieofarrell.com.

Citește și: Ce tratamente există după pierderea unei sarcini?