Violenta, fata in fata cu copilul care refuza sa manance. De vorba cu psihologul Adriana Mitu

O noua metoda de parenting a inceput deja sa faca inconjurul Internetului, in timp ce, pe retelele de socializare, exista din ce in ce mai multe filmulete postate de catre parinti, amuzati de intreaga lor isprava. Intr-o serie de interviuri, initiata de Superbebe.ro, vei afla care sunt urmarile instigarii la violenta atunci cand copilul refuza sa manance si cum poti inlocui o atitudine gresita cu una corecta atunci cand vine vorba despre alimentatia copilului tau.

In urmatorul material informativ, Adriana Mitu, psiholog si in formare in psihoterapia copilului si adolescentului, facilitator de programe si workshop-uri pentru copii si de parenting din cadrul Clinicii „Oana Nicolau” din Bucuresti, ne va explica, pe intelesul nostru, care sunt efectele produse de instigarea la violenta, de catre parinte, asupra copilului care nu vrea sa manance. 

Totul se petrece in felul urmator: unul dintre parinti este cel care filmeaza, cu telefonul mobil, urmatoarea scena, amuzandu-se, pe de o parte, de tot ceea ce vede. In tot acest timp, celalalt parinte incearca sa-si hraneasca copilul. Cum copilul refuza sa manance, parintele ii arata consecintele refuzului, si anume: incepe sa „loveasca” obiectul preferat al copilului, spre exemplu un obiect de plus, aratandu-i celui mic ca daca va mai refuza sa manance, s-ar putea sa pateasca la fel.

Psiholog si in formare in psihoterapia copilului si adolescentului, Adriana Mitu, din cadrul Clinicii „Oana Nicolau”, Bucuresti

Ce parere aveti despre acest nou trend controversat?

Este o moda extrem de daunatoare pentru sanatatea emotionala a copilului. Acest trend este similar cu un experiment realizat in anii ‘70, experiment ce avea ca tema agresivitatea. Este unul dintre cele mai cunoscute experimente pe tema agresivitatii, realizat de A. Bandura, care a evidentiat modul in care comportamentul parintelui este ulterior preluat de copil.

Studiul cu papusa Bobo a dezvaluit faptul ca expunerea copilului la un comportament agresiv, manifestat de un adult asupra unei papusi, va conduce la cresterea manifestarilor agresive ale copilului, asupra acelei papusi. Mai mult decat atat, modelele cunoscute de copil (parinti, prieteni, educator) au condus la intensificarea raspunsului agresiv al copilului, comparativ cu situatia in care pedeapsa cu bataia asupra papusii era aplicata de o persoana straina copilului.

Un alt aspect nociv al acestui trend este faptul ca celalalt parinte, care filma, se amuza de reactia copilului speriat de ceea ce a vazut.

Copilul asista la o scena in care parintele isi permite sa raneasca un obiect de care copilul este atasat. Ce poate intelege cel mic din asta? Cu alte cuvinte, copilul isi poate spune: „daca mama sau tata a fost in stare sa raneasca (n.r. pe cineva) la care eu tin, asta inseamna ca este in regula sa-i ranim pe cei pe care-i iubim”?

Da, este o modalitate in care raspunsurile agresive se cultiva in copil. La aceasta varsta, copilul copiaza tot ceea ce observa la figurile de autoritate, fiecare actiune a parintelui fiind inregistrata de el si urmand a fi utilizata in propriul comportament la un moment dat. Constiinta morala primara a prescolarului este preluata ca atare de la adult, copilul neavand capacitatea sa distinga intre ceea ce este bine sau rau.

In masura in care o persoana a fost expusa in copilarie la un climat in care au existat interactiuni agresive (chiar sub forma prezenta in video-uri), aceasta va avea o predispozitie mai mare spre a-si rezolva conflictele recurgand la agresivitate. Desigur ca nu este singura conditie, nu toate persoanele crescute in medii agresive devin la randul lor agresive. Unele dintre ele isi asuma rolul de victima si accepta sa fie agresate si la maturitate de alte persoane, au comportamente autodistructive si isi agreseaza la randul lor copiii.

De multe ori agresivitatea copiilor are in spate teama, ori sentimentul de inferioritate. Copiii batausi sunt cei ce simt frica in situatiile sociale, se simt lipsiti de putere in alte context (spre exemplu acasa) si de aceea incearca sa domine prin forta.

Citeste si Probleme de alimentatie la copii

Ati remarcat daca acest trend se aplica si parintilor din Romania?

Pana in prezent nu au aparut astfel de situatii in Romania. Insa, nu este exclus ca trendul sa ajunga (sau poate chiar a ajuns) si la noi. Sa tinem cont ca nu suntem o tara careia ii este straina metoda de educatie punitiva. Spre exemplu, un raport al World Vision Romania arata ca doar 1 din 10 parinti nu si-au lovit niciodata copiii, iar peste 90% dintre parintii care isi lovesc constant copiii cred ca violenta este doar cand se pot observa vanatai si cicatrici pe corpul copilului.

Care este semnificatia acestui trend, din perspectiva parintelui?

Ceea ce se intampla este ca parintii uneori se simt coplesiti sau lipsiti de resurse atunci cand incearca sa-l determine pe copil sa faca un anumit lucru, in acest caz sa manance.
Este esential ca parintele sa fie constient ca este modelul care va fi stantat in creierul copilului si care ii va marca intreaga viata. De aceea, cel mai important lucru este ca parintele sa fie foarte responsabil de tot ceea ce este si constient ca tot ceea ce este, va fi ceea ce va modela copilul sau si ceea ce va deveni el. Nu va deveni ceea ce va fi invatat sa faca, nu va deveni ceea ce i se va spune, va deveni ceea ce vede in comportamentul parintelui.

Ce semnifica, pentru copil, aceasta scena?

Copilul integreaza comportamente, reactii si valori observandu-si parintii. Stim deja ca mintea copilului este precum un burete care absoarbe tot. In aceasta situatie absoarbe comportamentul observat, reactia si emotia modelata de parinte.

Aici exista si o neconcordanta intre reactia agresiva – de lovire a jucariei si emotia de amuzament a parintelui. Cand un copil loveste un alt copil apelam la empatie pentru a-l ajuta sa inteleaga ce simte celalalt si pentru a deprinde un comportament care sa nu le fie daunator celorlalti. Pentru copiii pana la varsta de opt ani, papusile si jucariile au viata. Acest aspect presupune ca din perspectiva copilului parintele sa raneasca un lucru drag lui, care pentru el are viata si sa se amuze in timp ce face acest lucru.

Exista vreo schimbare in privinta acestor generatii de parinti? Cum erau vremurile de „parenting” inainte?

Daca ne uitam in spate, la modul in care multi dintre adultii de astazi au fost crescuti de proprii parinti, vom primi raspunsul acestei intrebari. Noi, generatia de astazi a adultilor din Romania, suntem nascuti din parinti care au crescut in era comunista si ale caror valori au fost modelate de mentalitatea acelor vremuri. Am crescut cu o disciplina punitiva, de multe ori fara dreptul de a avea un cuvant de spus. In vremea comunismului exista o frica a intregului popor fata de regimul din perioada aceea. Oamenii se temeau pentru siguranta lor, iar aceasta frica le-a fost insuflata si copiilor de atunci, care, asa este, stateau smirna in si nu suflau in fata parintilor sau a dascalului.

Vechile metode care promovau o relatie parinte-copil bazata pe autoritate parentala, construita de cele mai multe ori prin teama, rusine, vinovatie, critica, sau la polul opus prin neimplicare, au avut un cuvant definitoriu in evolutia adultilor de astazi. Constatam, privind in jurul nostru si chiar la noi insine, ca ranile copilariei sunt foarte greu de vindecat.

Aceste rani ies la suprafata la maturitate si se manifesta sub diverse forme, fiind diferite de la o persoana la alta, in functie de familia din care provine si de stofa din care este construit fiecare dintre noi. Cele mai evidente si nocive manifestari sunt: dependentele de diverse substante, depresia, anxietatea, tentative de suicid sau pur si simplu o stare de disconfort psihic, de nemultumire. Multe dintre aceste manifestari comportamentale sunt rani ascunse ale copilului nostru interior, rani peste care am pus straturi de bandaje.

Citeste si Refuzul alimentatiei la copil

Care sunt consecintele constrangerii copiilor sa manance prin aplicarea diferitelor metode mai mult sau mai putin daunatoare?

Mancatul copiilor este un subiect foarte amplu. Ce inseamna, de fapt, pentru parinte atunci cand copilul sau nu mananca? In general mamele sunt mai preocupate de acest aspect. As porni de la emotiile parintelui aici, pentru ca acesta se infurie sau se simte descumpanit sau frustrat atunci cand copilul refuza mancarea. Insa, in spatele furiei, a frustrarii se ascunde de fapt vinovatie. Vinovatia care izvoraste din credinta ca nu este un parinte suficient de bun.

Din pacate, in acest moment, parintii si in special mamele sunt bombardate constant de mesaje care le trezesc rusinea si vinovatia. Rusinea pentru ca nu sunt mame suficient de bune si vinovatia pentru ca nu fac ceea ce trebuie. Pornind de la ceea ce spun ceilalti – traim intr-o societate extrem de critica, mamele sunt criticate ca nu alapteaza, sau ca alapteaza, ca decid sa stea acasa cu copiii, sau ca decid sa revina la munca mai devreme, ca al lor copil a facut o criza de furie in parc sau in magazin si se consider ca mama este de vina, este incapabila sa-l gestioneze. Si pana la noile trenduri ale parentingului (nu toate) care stabilesc niste standarde foarte ridicate.

Cum putem inlocui santajul emotional/verbal/fizic din partea parintelui cu alte metode sanatoase? 

Aici sunt multe sfaturi pe tema mancarii care se gasesc online si ma bucur tare mult ca exista aceste resurse. Un aspect important este ca cel mic sa fie expus constant la acelasi aliment pe o perioada mai lunga de timp. Spre exemplu, daca copilul refuza mazarea, timp de doua saptamani sa existe mazare la fiecare masa. S-au facut studii pe aceasta tema si s-a descoperit faptul ca expunerea constanta la un aliment ii determina pe copii sa le placa mai mult alimentul respectiv.

Alt aspect este ca parintele sa manance impreuna cu copilul si sa transforme totul intr-un joc. In loc sa bata papusa preferata a copilului, sa se joace cu ea si sa pretinda sa este foarte incantata de noul aliment. Sau, spre exemplu, papusa refuza la inceput sa il guste, dar apoi il gusta si ii place tare mult.

O alta recomandare ar fi in privinta dezvoltarii senzoriale a copilului prin jocuri simple, cu tot ce aveti in bucatarie. Dezvoltarea cerebrala a copiilor, mai ales in primii ani de viata, este in directa legatura cu simturile. Asadar, luati tot ce aveti in bucatarie si faceti jocuri de atingere cu alimente, precum: boabe de fasole, faina, malai s.a.m.d. Apoi antrenati simtul vizual si folositi alimente cat mai colorate. Iar cand treceti la simtul gustativ, folositi o multime de alimente din care sa gustati. Aici ajuta sa-i permiteti copilului sa aleaga daca la final vrea sa il inghita sau sa-l scuipe.

Refuzul copilului de a manca apare doar la o anumita varsta sau se poate intampla oricand?

Raspunsul cel mai simplu si sigur este ca toti copiii sunt diferiti si nu exista un motiv general pentru care copiii refuza sa manance. Dar iata cateva directii.

Unii au o sensibilitate mai crescuta la anumite alimente, spre exemplu nu accepta anumite texturi sau gusturi. Mancatul este o experienta senzoriala si alegem ce sa mancam bazandu-ne pe simturi: cum arata, cum miroase, ce gust are. Unii copii (si adulti) au preferinte senzoriale foarte stricte si nu tolereaza orice fel de gust, miros, sau textura. Fizic acest lucru le poate cauza disconfort.

Un alt aspect este reprezentat de abilitatile motorii orale – ale limbii si gurii. Sunt copii care au abilitati motorii orale mai putin dezvoltate, acestia mesteca mai greu – din punctul de vedere al fortei si coordonarii necesare pentru a mesteca – de aceea refuza sa manance alimente care ii solicita foarte mult. De asemenea, poate fi vorba si de o problema medicala, iar aceasta necesita investigatii suplimentare.

Insa, cel mai comun motiv este etapa in care copilul este foarte selectiv in privinta mancarii si care este o etapa normala ce apare la majoritatea copiilor, in diferite grade. Aceasta apare in jurul varstei de unu – doi ani si copiii pot ramane in aceasta etapa pana la varsta de patru sau cinci ani. De asemenea, aceasta se suprapune cu etapa lui NU, in care copilul face o prima separare de de parinte – criza de opozitie primara, in care refuza frecvent sa faca anumite lucruri. Aceasta este perioada in care copilul se descopera pe sine, ca individ, separat de ceilalti si este un indicator al unei devoltari psihologice sanatoase.

Un alt aspect important este sa ne orientam si in functie de nevoile copilului, pentru ca uneori acestea pot fi foarte diferite de cum sunt percepute de adult. Si noi, adultii, avem preferintele noastre si uneori mancam saptamani in sir la micul dejun acelasi aliment, iar apoi nu il mai gustam perioade lungi de timp.

Ce parere aveti despre contrariul acestui trend, cand parintele „executa” tot ceea ce-si doreste copilul?

Extremele nu sunt niciodata benefice si, mai ales, in educarea copiilor. Un copil are nevoie de limite, aceste limite constituind si cadrul de siguranta in care se dezvolta. O casa fara tavan si pereti va fi devastata de ploi, vant, furtuni. Peretii si tavanul sunt limitele pe care parintii le stabilesc si care ii ofera copilului un cadru de siguranta.

Atunci cand vorbim despre parenting, vorbim despre doua dimensiuni in care se incadreaza un stil de parentaj:

  • cat ii cere parintele copilului (setarea de limite);
  • cat ii ofera parintele copilului (raspunsul la nevoile copilului).

Desigur ca, pentru a exista un echilibru, este nevoie ca ambele dimensiuni sa existe, atat la mama, cat si la tata. Un copil fara limite va fi un adult dezorganizat, ce nu-si atinge telurile si nu respecta limitele celorlalti. Disciplina autoritativa nu inseamna ca un copil trebuie sa fie lasat sa faca ceea ce vrea, dar el este partener in educatie si nu este privit ca o persoana inferioara, doar pentru ca este copil.

Acest lucru presupune ca: parintele sa emita cerinte si sa raspunda prompt la nevoile emotionale ale copilului, sa aiba asteptari realiste din partea copilului, conform cu stadiul de dezvoltare in care se afla acesta, sa explice motivul stabilirii regulilor si limitelor, sa il sprijine pe copil sa gaseasca solutii atunci cand manifesta un comportament indezirabil, iar actiunile adultului sa fie predictibile, avand o atitudine constanta fata de copil.

Totodata, parintele ii ofera oportunitatea copilului sa experimenteze consecintele propriilor actiuni, sa-si dezvolte autonomia, in acelasi timp incurajand participarea activa a copilului la decizii si actiuni care il privesc.

Citeste si Ce si cat trebuie sa manance zilnic un copil de 1-3 ani

Vezi video

Autori:

Adriana Mitu, psiholog si in formare in psihoterapia copilului si adolescentului, din cadrul Clinicii „Oana Nicolau”, Bucuresti

Andreea Borcila

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here