Palmuirea este similara cu abuzul fizic

Nu trebuie sa ne amagim – dupa 50 de ani de cercetari, savantii au decretat: palmuirea este similara cu abuzul fizic. Tu ti-ai palmuit vreodata copilul? Ce ti-a starnit aceasta reactie? Regreti ca ai facut-o? Cum ar fi trebuit, de fapt, sa procedezi?

In introducerea studiului intreprins de Universitatea din Texas, care cuprinde “cea mai completă analiza de pana acum a rezultatelor asociate palmurii”, se afirma urmatoarele: “Cu cat copiii sunt mai des palmuiti, cu atat mai mult cresc sansele ca acestia sa-si sfideze parintii, sa adopte comportamente agresive si antisociale, sa dezvolte probleme de sanatate mintala si sa intampine dificultati cognitive, potrivit unei noi meta-analize, care cuprinde 50 de ani de cercetari despre palmuire, realizata de catre expertii de la Universitatea din Texas, Austin si de la Universitatea din Michigan”.

Vezi si Zece greşeli frecvente pe care le fac parintii și efectele lor asupra dezvoltării emoţionale a copiilor

Palmuirea e, intr-adevar, un subiect sensibil, mai ales pentru ca multi parinti n-o asociaza cu bataia. Adevarul e ca nu e nicio diferenta intre cele doua. Copiii invata din ceea ce experimenteaza, literalmente, pe propria piele. Daca nu-ti poti controla mana si nu-ti poti tempera furia si frustrarea, atunci nu ar trebui sa te astepti la altceva din partea copilului tau. Potrivit acestui studiu, “Cu cat sunt mai des palmuiti, cu atat acesti copii vor fi mai predispusi, odata deveniti adulti, sa-si pedepseasca, la randul lor, prin abuz fizic, odraslele, ceea ce scoate in evidenta felul in care se propaga pedepsele fizice de la o generatie la alta”.

O alta abordare, pe cat de gresita, pe atat de periculoasa, este urmatoarea: “Dar uita-te la tine, ai fost palmuit/a si totusi acum esti bine, ai crescut un adult integru”. Este justificarea pe care o aduc in discutie toti cei care isi palmuiesc copiii. Dar ce inseamna, de fapt, ca “suntem bine”? Un adult poate foarte bine sa disimuleze si, totusi, sa duca cu el nenumarate traume psihice. Nu, doar pentru ca parem ca “suntem bine” in fata societatii nu inseamna ca ne simtitm, cu adevarat, bine cu noi insine.

Multi dintre noi ne-am confruntat, ani la rand, cu anxietate, am dezvoltat frici, neincredere, ne pierdem usor cumpatul si am ajuns sa socializam cu greutate – pentru unii, simpla incercare de a sustine privirea altui adult se poate dovedi un lucru extrem de dificil. Daca prin “bine” intelegem faptul ca putem functiona intr-o societate la fel de traumatizata ca noi, atunci, da, suntem “bine”. Sunt persoane care au trecut prin violuri, si totusi pot avea relatii intime, copii si pot merge la serviciu in fiecare zi. Dar toate acestea nu ar trebui să fie instrumente de masurare a starii de bine.

Comportamente despre care credem adesea ca sunt perfect normale, in realitate nu sunt. Este rezultatul faptului ca am fost crescuti intr-o societate care promoveaza metode gresite de parenting. Pentru unii dintre noi, “B.I.N.E.” poate sa fie acronimul de la “Bolnav, Indecis, Nevrotic și Emotiv”. Inrrebati-i pe cei care sustin si insista ca sunt “bine”, cat de bine sunt cu-adevarat. Cu siguranta, aproape nimeni nu e “bine”. Pentru ca daca esti cu adevarat bine, nu vei folosi cuvantul “bine” ca sa descrii cum te simti.

Ganditi-va putin. “Bine” e un cuvant de complezenta. “Bine” poate sa insemne ca “Sunt bine, dar nu foarte bine si nu vreau sa-ti spun cum ma simt de-adevarat, asa ca iti spun ca sunt bine”. Chiar asta e tipul de bine pe care vi-l doriti? Suntem cu totii “bine” pentru ca am fost invatati sa nu ne dam frau liber sentimentelor, pentru ca am fost invatati ca nu e bine sa facem asta, ca e rusinos. Suntem “bine” pentru ca am invatat sa ne ascundem, pentru ca mergem prin lume afisand doar jumatate din ceea ce suntem, pentru ca cealalta jumatate a fost, candva, palmuita si, astfel, redusa la tacere.

“Bine” inseamna pur si simplu ca ne-am adaptat la o societate care crede ca lovirea copiilor este o metoda de disciplinare acceptabila si chiar necesara. Nu ne simtim bine pentru ca am fost candva batuti – este si motivul pentru care palmuirea a fost interzisa in 52 de tari. Iar acest nou studiu ne arata inca o data ca aceste tari au inteles adevarul. Si anume ca palmuirea este un abuz fizic cu grave consecinte asupra modelarii comportamentului copilului.

Palmuirea nu este niciodata justificata de atitudinea copilului, ci este posibila din cauza incapacitatii adultului de a se autocontrola in fata emotiilor negative starnite de acesta. Asa ca, in cazul in care credem ca-l aducem pe calea cea buna palmuindu-l, in realitate, ii oferim copilului cel mai negativ exemplu cu putinta. Iar rezultatul va fi diametral opus asteptarilor, mai spune studiul.

Vezi si Cum crestem copii buni: de ce violenta verbala nu este o solutie

Traducere si adaptare: A.M.

Articol aparut pe: www.earthbasedmom.com

 

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here