Sanda Nicola: ,,Ceva din experienta mea de viata poate fi util si altora”

Pe Sanda Nicola am urmarit-o multi ani la televizor. Pur si simplu, nu mai schimbam postul atunci cand o ,,prindeam” pe ecran. A reusit sa ma convinga de faptul ca este un reporter care stie sa relateze, sa ofere informatii corecte, verificate, are aplomb, reuseste sa ma faca sa inteleg si chiar sa simt evenimentele la care e prezenta, si mai mult de atat, ma face sa am incredere in ceea ce spune, ma convinge. Si am remarcat ca, si ceilalti colegi de-ai mei, jurnalisti si ei, o vedeau la fel – reporterul care stie cum sa relateze o stire si care poate ,,sa treaca de sticla”.  

Sanda a reusit sa depaseasca mai multe obstacole ale vietii: pierderea unui copil, divortul de primul sot, lupta cu cancerul de col uterin.  Si-a acceptat ranile trecutului, despre care a si avut curajul sa scrie, spunand ca ,,orice proces de vindecare e mai intai dureros”.

Ma bucur ca am avut ocazia sa o cunosc dincolo de ,,ce se vede la televizor” si mi s-a confirmat, ceea ce intuitia oricum imi spunea, ca Sanda Nicola este un om simplu, caruia ii place ceea ce face si care nu incearca sa para altfel decat este.

Sanda Nicola, jurnalist

Om de televiziune, scriitoare, mama unei fetite pe nume Agnes, sotia jurnalistului Liviu Iolu, Sanda Nicola este o femeie frumoasa, cu multa carisma, care a acceptat sa povesteasca sincer despre maternitate si familie, despre viata de reporter si principalele momente din cariera, despre provocarea de a scrie o ,,Carte de identitate”, considerand ca ceva din experienta ei de viata poate fi util si altora. 

 

Citeste si: Mirela Retegan: ,,In spatele unui copil lumina e un parinte soare”

Cum era copilul Sanda? La ce visai atunci cand erai copil?

Ii admiram foarte mult pe fratii mei mai mari, Tavi si Amalia si as fi facut orice sa le atrag atentia. Ii si invidiam un pic, pentru ca ei erau de varste apropriate, aveau prieteni comuni si complicitatile lor, in vreme ce pe mine ma tratau ca pe un copil. Visam sa cresc mare cat mai repede si sa fiu ca ei.

Care este cea mai vie amintire din copilarie sau cea de care iti amintesti cel mai des?

Bunicii aveau un teren agricol in satul natal al bunicului, undeva langa Deva. Cultivau cartofi, zarzavaturi, porumb, aveam si niste pomi fructiferi pe un deal si cand era de insamantat sau de strans recolta, mergea toata familia la munca. Cu o zi inainte bunica facea o paine mare de casa, pentru pachet. Mai punea branza, sunca, oua fierte si rosii. Nu stiu ce era atat de special la meniul ala, in contextul ala, dar mie mi se facea pofta de mancare de cum plecam de acasa si intrebam din cinci in cinci minute cand mancam. Bunica ma certa si imi spunea ca trebuie sa lucram mai intai, <<altfel nu iti meriti pita>>, dar pana la urma scotea ceva din traista doar pentru mine, iar eu fugeam cu cate o coaja de paine pe deal, la umbra prunilor cu care vorbeam in engleza. Ma rog, sau ce credeam eu pe la 8-9 ani ca ar trebui sa sune a limba engleza.

De ce jurnalism? Cand ti-ai dat seama ca asta iti doresti sa faci?

Scriam de mica foarte mult. Tin minte ca imediat dupa Revolutie, pe la 12 ani, am inceput sa trimit poezii si articole la ziarul local ,,Cuvantul liber”. Mergeam dimineata la taraba si deschideam ziarul sa vad daca mi-au publicat textul, rasfoiam agitata si cand constatam ca iar nu mi-a aparut numele in ziar,  ma intorceam abatuta spre casa, ma refugiam in camera mea, si ma gandeam, oare ce i-a lipsit textului meu de nu a fost suficient de bun. Eu chiar imi inchipuiam ca as putea scrie ceva atat de profund si interesant, incat oamenii de la gazeta sa nu se prinda ca e un text scris de un copil, dar nu a functionat. La liceu invatam intr-o clasa de limbi straine unde faceam si multe ore de literatura universala cu doamna Daniela Teodoru, profesoara care coordona si activitatea de la revista liceului, ,,Noduri si semne”. Am mers si eu la o sedinta de redactie si am ramas. Scriam ce ne trecea noua prin cap la varsta aia. Apoi, directorul de programe de la postul local 3TV Deva a citit revista noastra si ne-a invitat sa facem o emisiune de televiziune. Asa a inceput totul. A fost doar o joaca mai intai, iar jocul a devenit din ce in ce mai serios, de la un an la altul.

Se spune ca in cariera sau la job o femeie trebuie sa fie de doua ori mai eficienta decat un barbat ca sa fie considerata cel putin la fel de buna ca acesta. Ai simtit de-a lungul carierei tale de jurnalist acest lucru?

E evident pentru toata lumea ca sunt mai multe femei prezentatoare, reporteri, moderatori, cel putin in Romania, asadar n-as zice ca e vreo competitie intre femei si barbati. Dincolo de asta, vorbim despre o profesie in care performanta depinde foarte mult de perceptia publicului despre tine.

Sigur ca si in televiziune unii pot primi mai multe sanse de afirmare decat altii, pe criterii care pot fi subiective, pe pile si relatii, dar oricat ar incerca un sef sau altul sa te scoata in fata, e degeaba cata vreme telespectatorii nu te primesc in casele lor.

Care sunt cele mai importante momente din cariera ta de pana acum de care ti-e drag sa vorbesti, de care esti mandra ca ai avut norocul sa iei parte?

Alaturi de Sanctitatea Sa, Papa Francisc (in avionul papal)

Au fost foarte multe, pot vorbi zile in sir fara sa ma repet despre ce am trait in cei aproape 25 de ani pe teren si in studio. Toate corespondentele de la Vatican, fie ca vorbim despre cele din anul 2005, cand Papa Ioan Paul al II-lea trecea la cele vesnice, iar Conclavul l-a ales pe cardinalul Ratzinger sa-i urmeze in fruntea Bisericii Catolice, fie ca ma gandesc la anul 2013 cand Papa Benedict al XVI-lea a uimit intreaga lume demisionand, iar cardinalul Bergoglio devenea Papa Francisc, culminand, desigur, cu vizita Papei Francisc in Romania si privilegiul de a calatori alaturi de Sanctitatea Sa in avionul papal… toate reportajele in care am abordat credinta in Dumnezeu m-au transformat putin cate putin in plan personal. Au fost apoi cele cateva atacuri teroriste, mai intai in Orientul Mijlociu, la Beirut, apoi in Vestul Europei, la Londra sau Paris, care m-au facut sa inteleg ca asta e o realitate cu care va trebui sa invatam sa traim, pentru ca minti diabolice manipuleaza, alimenteaza frici, nascocesc ideologii care instiga la ura si incearca sa stapaneasca lumea prin teroare. Au fost cateva summit-uri ale Aliantei Nord-Atlantice unde am avut posibilitatea sa-i vad de aproape, la lucru, la masa negocierilor si in conferinte de presa pe mai toti liderii lumii din ultimii douazeci de ani, alegeri, referendumuri, ,,Grexit-ul” care n-a mai avut loc si ,,Brexit-ul” la care nimeni nu se astepta… Sunt un reporter foarte norocos, am fost de foarte multe ori in Breaking News de importanta reala, mondiala, de la fata locului, iar toate experientele astea si-au pus amprenta pe devenirea mea.

Anul trecut a aparut volumul tau autobiografic ,,Carte de identitate”, pentru care te felicit! De ce atunci, in acel moment, de ce nu mai devreme, de ce ai simtit nevoia sa scrii atat de sincer despre lucruri personale, traume, emotii, trairi…?

Lansare „Carte de identitate” de Sanda Nicola

Atunci s-au asezat toate intr-o ordine si o liniste care mi-a permis sa scriu. Eram in concediul de cresterea copilului, nu mergeam la munca si pentru prima oara aveam timp sa fac asta. Nu ma alerga nimeni de la un atentat la altul, nu ma grabeam nicaieri, eram acasa cu Agnes, aveam un program clar impus de copil, iar cand ea dormea sau se putea ocupa tatal ei de ea, eu scriam. De ce atat de sincer? Pentru ca eu sunt convinsa ca lipsa de onestitate, fata de ceilalti, dar mai ales in raport cu noi insine, ne impiedica sa ne atingem potentialul adevarat si individual si colectiv. Suntem nemultumiti de vietile pe care le ducem, dar incercam sa plasam mereu responsabilitatea in contul altcuiva. Eu am invitat cititorii la un exercitiu de sinceritate si am facut o demonstratie aproape matematica, pornind de la situatia pe care o cunosteam cel mai bine, viata mea.

„Carte de identitate” de Sanda Nicola

Eu am inceput sa traiesc cu bucurie si cu seninatate abia dupa ce am avut puterea sa destructurez toate scuzele pe care mi le-am inventat de-a lungul timpului ca sa acopar vulnerabilitati ori ca sa justific decizii de moralitate indoielnica. Cand am luat toata energia aia pe care o consumam ca sa cosmetizez lucrurile si am pus-o la treaba pentru a ma schimba, atunci si viata mea a intrat pe alt fagas. Iar eu cred ca, daca azi am in sfarsit o familie si traiesc tihna asta sufleteasca, e pentru ca am avut curajul sa ma uit la mine fara filtre. Am vrut sa le vorbesc tuturor despre asta, asa cum am vorbit mereu cand am considerat ca ceva din experienta mea de viata poate fi util si altora.

Citeste si: Dana Nalbaru: ,,Toate cele care te fac fericit cu adevarat se gasesc doar in tine”

Nu ti-a fost frica sa fii (prea) vulnerabila? Nu te-a speriat gandul ca ai putea fi criticata de ceilalti? De unde vine curajul de a-ti accepta ranile trecutului?

Eu cred ca eram mult mai vulnerabila atunci cand imi era rusine cu ceea ce sunt, cu cine sunt, cand nu puteam sa imi accept trecutul si bagajul emotional. Cat despre ce zice lumea, eu tin intotdeauna cont de parerile celorlalti, dar nu pot sa las teama ca voi fi criticata sa ma inhibe ori sa-mi amputeze elanul cand imi propun sa fac ceva. Iar curajul acceptarii vine din dorinta teribila de vindecare si din intelegerea faptului ca orice proces de vindecare e mai intai dureros.

Sa discutam si despre ceea ce ne place noua mai mult, despre maternitate, despre copii, despre familie. Care este primul cuvant care iti vine in gand, atunci cand te gandesti la familia ta?

Alaturi de fiica sa, Agnes

Intregul.

Cum te-ai descrie ca mama?

Amuzanta. Creativa. Poate prea putin autoritara si un pic cam stresata cand Agnes ar putea fi intr-o situatie de pericol, dar reusesc cumva sa imi pastrez cumpatul.

Ce fel de copil este Agnes?

Agnes are doi ani si jumatate si e intr-o etapa in care ne uimeste din cinci in cinci minute cu atitudini noi, intrebari si solicitari pe care nu le avea cu o zi inainte. E un copil foarte independent si curios, e foarte entuziasta cand intalneste oameni noi sau cand exploreaza locuri in care nu a mai fost.

Care moment din viata ta de mama ti s-a parut cel mai dificil?

Cred ca acum imi e cel mai greu, pentru ca a venit momentul in care trebuie sa trasez niste limite, sa iau masuri ,,nepopulare”, sa mai spun si ,,Nu”, iar asta da nastere unor mari nemultumiri, cu plans sfasietor uneori. Insa stiu ca nu se poate altfel, strang din dinti si raman consecventa in deciziile luate, in ciuda protestelor ei, pentru ca asta e in fisa postului de parinte.

Citeste si: Andra Pascu: „Mamele uita tot ce a fost greu!”

Ai anumite reguli din parenting, pe care nu le incalci niciodata?

Alaturi de fiica sa, Agnes

In niciun aspect al vietii mele nu sunt rigida, n-as putea sa fiu inflexibila chiar in privinta cresterii copilului. Incerc, pe cat se poate, sa pastrez cateva repere clare, predictibile ale zilei. Orele de somn si de masa, intervalul de joaca si alte activitati, dar nu pot spune ca nu exista niciodata abateri. La ce tinem neaparat este sa nu-i transmitem mesaje contradictorii, tatal ei si cu mine. Daca unul dintre noi a apucat sa-i spuna ,,Da” sau ,,Nu”, atunci asa ramane.

Ce sfaturi ii vei da fiicei tale, daca pe viitor va dori sa imbratiseze cariera de jurnalist?

Imi doresc din tot sufletul sa avem intelepciunea necesara sa o ajutam sa-si descopere adevaratele abilitati si sa isi gaseasca vocatia. Imi doresc pentru ea sa-si aleaga o meserie care sa o pasioneze, oricare ar fi acea meserie, sa mearga cu bucurie la serviciu si sa se simta valorizata acolo. N-am sa idealizez niciodata meseria de jurnalist, nu o s-o imping intr-acolo, dar daca ea va alege asta, cu siguranta o sa-i spunem tot ce am trait pe pielea noastra. Sigur, mai ramane sa ne si asculte, presimt ca vom primi replici de genul ,,Ei, ce stiti voi?, acum nu mai e ca pe vremea voastra, in epoca de piatra.” J

De cand a devenit tata, ce schimbari ai observat la sotul tau?

Sotul Sandei, Liviu Iolu si fiica lor, Agnes

Este mai motivat, munceste mai mult, dar e si mai eficient decat inainte in gestionarea timpului si reuseste sa fie foarte prezent si implicat in tot ce tine de rutina familiei. In mod sigur e mai vesel, mai fericit, mai pus pe glume. Bucuria de a fi parinte l-a intregit si pe el.

Se spune ca ,,E nevoie de un sat intreg pentru a creste un copil”. Cum e in cazul vostru, aveti ajutoare sau va descurcati in doi? 

Noi am calatorit mult in ultimii ani si era imposibil sa luam ,,satul” dupa noi, asadar am fost nevoiti sa ne descurcam singuri. O vreme ne-am impartit intre Bucovina si Bucuresti. La Suceava am avut parte de ajutorul unei vecine, iar la Bucuresti am dus-o la gradinita dupa ce a implinit doi ani.

 Ce faci atunci cand reusesti sa ai timp doar pentru tine?

Incerc sa ma vad cu oamenii la care tin. Fac tot posibilul sa relationez fata in fata cu sora mea, cu prietenii mei, cu oamenii de al caror sfat am nevoie si in a caror privire stiu ca ma oglindesc exact asa cum sunt. Prieteniile se cultiva, iar ca sa creasca e nevoie de contact real si reciprocitate. Nu merge doar cu inimioare si like-uri pe net.

Sanda si fiica sa, Agnes

Intrebarea mea preferata: Sunt convinsa ca o inveti pe Agnes tot felul de lucruri, dar ce ai invatat tu de la ea sau ce continui sa inveti?

Am invatat cu adevarat sa rad.

 

 

Autor: Inga Stoian

Fotografii: Sanda Nicola, arhiva personala

Citeste si: Superfemei. Supermame. Povesti de viata

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here