Melania Stanciu lucreaza in publicitate, dar este si psihoterapeut. Pasiunea pentru psihologie a avut-o de multa vreme, dar a ramas undeva ascunsa pana cand a devenit mama. Aparitia celor doi copii in viata ei a determinat-o sa scoata la suprafata vechea pasiune si astfel a inceput formarea sa in psihoterapia psihanalitica a copilului, adolescentului si adultului. Dubla experienta de mama a unei fetite si unui baietel, dar si expertiza de psihoterapeut o determina creada in conectarea parintelui la copil si in intuitia de parinte. Aflati si de ce…

Vezi si Superfemei. Supermame. Povesti de viata

In ce momente ale vietii au venit pe lume copiii tai?

Nu mi-am ales momentul, s-a intamplat pur si simplu, imi doream un copil, dar nu eram foarte convinsa ca o sa se intample repede. Am fost foarte speriata la prima sarcina spre deosebire de a doua. Am fost foarte speriata si dupa ce am nascut. In timpul sarcinii nu am avut nicio problema. Am fost foarte activa, dinamica, am avut o abordare pozitiva, am mers foarte mult pe jos, am calatorit, am facut tot ce mi-a trecut prin cap. Singurele momente erau la ora 16 cand imi era somn, in special in al doilea trimestru de sarcina, dar in rest pe parcursul sarcinii am fost foarte ok. Chiar mi-am descoperit-o latura a mea de care nu aveam habar. Eram si putin speriata, aveam frici de genul daca o sa fiu o mama buna, dar hormonii m-au ajutat sa ma descurc si sa gasesc directiile potrivite. Am avut dupa nastere momente in care am fost mai deprimata, plangeam la toate stirile. Pe vremea aceea lucram in media si erau stirile de la ora 17, in  PRO TV, destul de dure, cu copii abandonati, asa ca mergeam spre casa si plangeam. Atunci pentru prima data m-am dus la terapie si a fost o decizie geniala, am trecut repede peste perioada aia, am avut si ajutor si asta este foarte important sa stii sa ceri ajutor de la parinti, de la sot, de la prieteni, de la oricine si sa fii cumva selectiv, adica sa stii sa alegi ce ti se potriveste si sa mergi in directia respectiva. In momentul in care a aparut copilul a fost foarte frumos. A fost o stare extraordinara, nu-mi venea sa cred ca am bucatica aia de om in brate. Acum inteleg foarte mult pentru ca ulterior facand Facultatea de Psihologie si formarea in psihoterapie, am lucrat pe atasamente si pe preocuparea maternala primara pe care daca le-as fi stiut atunci…ar fi fost foarte tare, dar nu le-am stiut, asa ca am experimentat.

Cred ca avem cred in noi capacitatea de a ne conecta la copil si de a gasi modalitatea de a reactiona sau de a face lucrurile care i se potrivesc copilului, pentru ca mi se intampla sa fiu pur si simplu fascinata de privirea copilului.

Bebelusul are ochisorii mici, te fixeaza, te priveste, el este intr-o mare stare de neajutorare si are nevoie de parinte si atunci cand se uita la tine iti transmite si o iubire neconditionata, dar si cere de ajutor. Iar tu ca mama chiar daca la inceput nu stii, inveti sa prelucrezi pentru el, informatia care vine din mediu. La inceput, te intrebi de ce plange, vrea mancare sau trebuie sa-i schimbi scutecul sau il doare burtica, fiindca are colici. Daca te conectezi la copil, nu ai cum sa nu reusesti. Ce mi se pare important si le spun tuturor celor care au copii mici este sa ceri ajutor, dar sa spui concret ce ai nevoie. Nu te duci la soacra sau la mama si intrebi cum sa fac. N-o sa-ti convina sfaturile, ci sa ceri ajutor in mod concret, am nevoie sa vii maine doua ore sa stai cu copilul. Revenind la al dollea copil, nu eram pregatita. A fost neprevazuta si a doua sarcina si mi-a dat peste cap viata in momentul respectiv, pentru ca noi ne pregateam sa ne mutam de la doua camere la trei camere. Am reconfigurat tot. Din punct de vedere profesional eram pusa pe ascensiune, nu sa iau o vacanta pentru cresterea copilului, dar am luat-o. Copilul e cel mai important. A fost foarte bine. Cand apare un copil in viata ta, iti dai seama ca altele sunt lucrurile importante. Un copil iti poate umple un gol sau te poate completa ca persoana, iti descoperi niste laturi de care habar nu aveai si inveti si tu din relatia cu el niste lucruri.

Citeste si Urania Cremene:,,Parenting este ceea ce facem din prima zi in care copilul nostru se naste!”

Cum a fost acceptarea din partea fetitei a fratelui cel mic?

Am avut in minte din timpul sarcinii cateva idei si am pregatit fetita pentru aparitia unui nou copil. Simpatizez cu ideea de conectare la copii si intuitie si pot sa spun ca am preluat din ce citeam pe vremea aceea. De la spital, pe langa bebelus, am adus acasa si un cadou, o jucarie din partea baietelului pentru fetita si cred ca a functionat. Sunt simboluri care-I ajuta sa inteleaga lucruri, sa puna pe ele emotii, sentimente. Jucariile sunt obiecte tranzitionale pentru copii. Cat despre rivalitatea intre frati este ceva viu, uman si concret. Sotul meu cand venea acasa se ducea clar la fetita, iar eu petreceam mai mult timp cu baietelul. Cred ca a fost important pentru ea sa vada ca are prioritate de genul acesta, iar eu am inceput s-o implic in relatia cu cel mic, explicandu-i totodata, daca voia sa faca si asta. Continui sa fac si acum, s-o implic si se simte validata. I se pare ca are putere si alege sa faca asta. Sunt zile in care vin amandoi de la scoala, ca vrea ea sa-l ia, si sunt zile în care se duce bunica si il ia pe baietel, ca ea nu vrea sa-l ia sau are alt program. Exista si separarea, fiecare petrece timp si se joaca cu copiii de varsta lor. Fata merge cu fetele la patinoar, cu colegele ei si baietelul ramane acasa. Nu poti sa faci la 11 ani aceeasi activitate cu fata la 14 ani. O diferenta intre fata si baiat de 3 ani, o diferenta care se traduce intr-o diferenta emotionala un pic mai mare.

Care a fost de departe cea mai grea perioada pentru tine ca mama?

Cred ca cea mai grea perioada a fost dupa nasterea primului copil, cand am facut o depresie postpartum, pentru ca am fost foarte coplesita si plangeam la orice stire. Mi se parea ca am adus copilul intr-o lume nedreapta, dura, trista. O alta provocare recenta este cu scoala  baiatului. Baiatul meu este mai impulsiv, eu le-am lasat oarecare libertate fara sa ignor limitele. Am in cap foarte clar ca trebuie puse limite la copii in functie de varsta, pentru ca e normal sa stie niste reguli, se duc in societate sau la scoala si regulile respective trebuie respectate, dar pe de alta parte tot timpul le-am explicat si nu prea am aplicat pedepse, ceea ce e cu sistemul scolar nu se potriveste. Si atunci cand vin spre el lucruri nedrepte sau restrictive se revolta si comenteaza si am niste provocari in sensul ca mai sunt chemata la scoala. Am experienta din cabinet a copiilor care implinesc asteptarile parintilor si sunt prezentati ca niste trofee. Ei castiga o gramada de premii si se duc la olimpiade si la concursuri. Parintii le baga nu stiu cate limbi straine in cap si sporturi si pian si chitara si copiii sunt foarte obositi si te trezesti cu ei, inclusiv cei de la scoli private, ca in clasa a opta se taie. Da, este un trend acum la adolescenti tentativa de sinucidere, care poate sa fie demonstrativa, dar nu stii cum trec de limita aia, pentru ca nu-si dau seama la varsta respectiva si efectiv te trezesti cu o situatie grava si atunci m-am ferit sa fiu atat de dura.

Cum ti-a venit ideea de a practica psihoterapia?

Am fost in terapie cand eram gravida cu fetita. Am avut perioada aceea in care efectiv pe unde mergeam din mediu captam toti stimulii. Televizorul era in birou si mergea pe stirile de la ora 17. Nu le mai suportam, noroc ca in anumite perioade de sarcina ma lua somnul si nu le mai puteam urmari. Am mers in terapie si mi-a placut tot timpul. Am citit interpretarea viselor a lui Freud, de cand eram in ASE eram preocupata de psihologie, am citit Yrvin Yalom, Winnicott un psihanalist si pediatru, intr-un cuvant acest domeniu ma pasiona. Intai, cand eram in PRO am facut NLP, dar mi-am dat seama ca e totusi mai superficial. Apoi am facut Facultatea de Psihologie care nu mi-a oferit mare lucru, este o scoala si atat. Daca esti autodidact poti sa inveti. Imediat dupa ce l-am avut pe David am inceput Psihologia si am facut apoi formare in psihoterapia psihanalitica a copilului adolescentului si adultului, ca avand copiii mi-am dorit asta. Ea presupune ca suntem in relatii si relatiile sunt dinamice si se influenteaza reciproc. Emotiile conteaza si e bine sa le scoti la suprafata sa le simbolizezi, sa le exprimi. Sunt mai multe forme de terapie, dar am avut o atractie catre psihanaliza, pentru ca e profunda. Terapia pe care am ales-o eu merge pe emotional si restructureaza persoana cu totul. Merge si la copii, ei exprima lucrurile astea prin joc si desen. Eu am facut si cateva workshopuri cu copiii. Copilul vine, daca-i pui niste  papusi în cabinet si jucarii. El poate are o problema cu faptul ca l-a pus mama prea devreme la olita, pentru ca el nu poate sa respecte regula aceea la un an si jumatate, el poate sa se duca si sa se joace cu lucrurile respective. Se duce si ia bebelusul de jucarie si iI pune pe olita compulsiv, adica tot timpul. Practic, copilul nu mai vede ca sunt si animalute in cabinet.

Asadar, m-a pasionat si am facut practica pe diverse tipologii. De altfel, formarea pe care am facut-o mi-a impus niste ore in care sa lucrez cu copiii in gradinita si sa observ. Cand ai un copil care are un simptom, de regula e bine sa mearga si mama lui la terapie. Copilul exprima un simptom a ceva ce este in relatia lui cu mama sau cu altcineva. El cunoaste in primele luni de viata lumea prin mama, felul in care mama se apropie de el, il tine in brate, ii da mancarea la timp sau nu. Daca tu ca mama faci lucrurile normal, ii mai dai si niste pauze copilul nu ajunge sa se tavaleasca pe jos ca vrea jucaria din magazin, pentru ca a invatat sa tolereze frustrarea si stie ca esti acolo pentru el.

Cand mai ai timp si de cabinet, pe langa job si copii?

Este o provocare pentru mine. Am timp pentru ca imi place foarte mult. Din cabinet ma incarc intotdeauna pozitiv pentru ca sunt relatii dinamice intre noi. Pentru mine e o satisfactie sa vad cum omul se schimba. Isi largeste perspectiva. Cabinetul este la 5 minute de serviciu si le-am potrivit pe toate ca timp. Pot sa vin dimineata mai devreme la cabinet, iar seara sa ma opresc o ora, maxim doua si am pastrat o zi libera. Weekendul l-am eliberat ca sa fiu cu copiii. Ideea e ca atunci cand le acord timp, acesta e dedicat doar pentru ei.

Citeste si Dr. Daniela Popescu, medic si mama: ,,Negocierea este ,,arma secreta”

Autor: Alexandra Manaila