Înainte de nașterea copilului meu habar n-aveam cât de bine dormeam înainte, ce viață odihnitoare aveam. În weekend, mai ales, era firesc să dorm mai mult (uneori îmi permiteam și până la pranz să stau în pat!). Recunosc că, acel ”uneori” era, de fapt, cam în fiecare sâmbătă.

Îmi amintesc că atunci când eram însărcinată toată lumea îmi spunea: „Dormi acum cât mai mult, dormi cât poți”. Știam că un nou-născut însemna și privare de somn la început, dar am considerat atunci că parcă erau toți mult prea insistenți cu partea asta de ”dormi, dormi acum”. Mi se părea că se exagerează. În regulă, nu dormi la început, dar pe la două luni tot o să poți dormi noaptea, nu? (Of, naiva de mine…).

Am născut și…hai să spunem că primele două săptămâni au fost revelatoare pentru mine. Am conștientizat atunci tot ce îmi spuneau înainte cu toții. Mi s-au deschis ochii în fața adevărului, în fața realității. Bine, pot spune că, la propriu am fost cu ochii foarte deschiși, pentru că nu mă lăsă bebelușul să dorm.

N-am prea dormit la spital după ce am născut, hormonii mei o luaseră razna, în plus, nu mă puteam obișnui cu mediul spitalicesc, nu era patul meu de acasă, era zgomotul permanent pe care-l auzeam în jurul meu, fie de la o asistentă, fie de la un doctor care mai apărea pe acolo. De aceea, așteptam mai repede să merg acasă și…. să dorm.

Și uite că am ajuns acasă și eram foarte obosită. Mintea îmi cerea somn, corpul meu avea nevoie de odihnă pentru a se recupera. Aveam nevoie de multe ore de somn, în patul meu, acasă, în liniște. În prima noapte acasă am mers la somn devreme, bebelușul dormea liniștit în pătuțul lui, lângă mine și astfel am putut să dorm… o oră. Atât.

Pentru că am auzit că a început să plângă puiul, avea nevoie să mănânce, să fie schimbat, ceea ce am și făcut, reușind să-l fac să adoarmă la loc, după care l-am pus în pătuțul lui, m-am culcat în patul meu, iar 30 de minute mai târziu micuțul iar s-a trezit.

Cum? Deja îi e foame? M-am uitat îngrozită la soțul meu și atunci am realizat amândoi că ne așteaptă o noapte lungă.

A doua zi dimineața (mă rog, mie mi s-a părut că era, de fapt, continuarea zilei precedente), m-am trezit și m-am întrebat cum o să pot să fac toate lucrurile acestea legate de îngrijirea copilului, dacă eu nu am dormit. Mă simțeam ca o umbră care bântuie prin casă, mintea îmi era și ea în ceață de la nesomn, îmi priveam și corpul meu de după naștere, care arată de parcă era a unei persoane străine.

”Cum de reușesc să facă mamele toate lucrurile acestea?” știu foarte bine că m-am întrebat asta atunci.

”Ei bine, pur și simplu, le fac, cumva reușesc să le facă”. Am putut să-mi răspund la propria întrebare… doar că răspunsul a venit muuuult mai târziu.

Cu tot cu lipsa asta de somn, cu acest somn fragmentat, mamele continuă zi de zi să facă astfel încât lucrurile din familie să funcționeze și se descurcă ca niște eroine.

Așa nedormite cum sunt, mamele se trezesc și pregătesc micul dejun, își îmbracă copiii pentru grădiniță sau școală, se asigură că sunt așezați cum trebuie în scaunul auto, că au hăinuțele potrivite pentru vremea de afară.

Așa nedormite cum sunt, mamele știu cum să gestioneze crizele de furie ale toddlerilor, cum să cânte tot felul de cântece amuzante, cum să gâdile burticile sătule ale bebelușilor care gânguresc vesel.

Așa nedormite cum sunt, mamele știu cum să schimbe scutece și cu ochii închiși și prin semi-întuneric. Și tot așa.

Imaginați-vă câte ar putea face mamele dacă ar fi odihnite, dacă ar avea nopți întregi de somn nefragmentat. 🙂