Dupa ce am nascut, alaptarea a fost pentru mine o mare necunoscuta. Ceva care trebuia sa fie “natural” pentru “orice mama”, a fost, de fapt, o adevarata provocare. A fost dureros si mi-a consumat mult timp si multi nervi, a scris o mamica pe mother.ly. Partea buna este ca, de la zi la zi, saptamana dupa saptamana, lucrurile pareau sa devina ceva mai “asezate”. Cumva, fara sa-mi dau seama, s-a format o rutina.
Nu m-a mai durut si am simtit ca, in sfarsit, pot spune ca alaptarea este magica. (Uneori in timpul sedintelor de alaptare, eram atat de incantata ca am reusit si ca este atat de frumos sa alaptezi, incat credeam ca nu o sa-mi intarc copilul niciodata. Sau ma rog, nu prea curand).
Dar atunci cand a facut copilul 10 luni, simteam ca nu mai pot, ca este prea mult pentru mine, eram extenuata. Ma saturasem sa folosesc pompa de san de fiecare data cand aveam nevoie de cateva ore libere, sa pot sa ies din casa si sa nu fiu stresata ca puiul meu nu are laptic.
Aveam momente in care simteam ca imi doresc foarte mult ca acest corp al meu sa imi apartina, din nou, mie. Si astfel am inceput treptat intarcarea, cat mai bland posibil, ca sa-mi realizez totusi obiectivul de a alapta pana la 1 an, dar in acelasi timp sa stiu ca tot atunci inchei acest capitol. Obiectivul pe care mi l-am setat, l-am atins, am fost multumita de acest lucru, dar iata 3 mituri despre intarcare pe care chiar le-am crezut inainte si pe care as vrea sa le impartasesc si altor proaspete mame.
- M-am simtit vinovata in momentul in care mi-am intarcat copilul, chiar daca eram mandra de faptul ca am reusit sa alaptez, ca mi-am atins obiectivul. M-am simtit vinovata… ca m-am oprit, ca nu am alaptat mai mult.
In prima dimineata in care nu am mai alaptat, in momentul in care s-a trezit copilul si i-am pregatit micul dejun (formula!), am inceput sa plang. I-am dat copilului formula, cateva feliute de banana, m-a privit, dar nu a protestat. Eu, in schimb, mi-am intors privirea si am incercat din rasputeri sa nu mai las lacrimile sa se prelinga pe obraz. Actul de a-ti hrani la san copilul este sacru, se formeaza acolo o conexiune speciala intre tine si copil. Si e atat de greu sa spui “la revedere” la toate acele momente magice pe care le petreci cu puiul tau in timp ce alaptezi… Eram confuza, trista, coplesita.
2. Am crezut ca nu o sa doara.
In mintea mea eram convinsa ca, dupa cate am trecut cu tot procesul de alaptare si cat de greu mi-a fost la inceput, macar intarcarea o sa fie simpla. N-a fost. Mi s-au umflat sanii, au fost durerosi, am avut si o febra usoara. Timp de cateva zile am simtit ca, desi si corpul meu isi doreste o pauza, tot el e cel care protesteaza. Si oricat de treptat am facut intarcarea, tot am facut mastita.
- Am crezut ca in momentul in care voi incheia cu alaptarea, sanii mei vor reveni la forma la care erau inainte.
Ha-ha! Cat de naiva eram… Sarcina iti schimba corpul, alaptarea la fel, folosirea pompei de san influenteaza si ea forma sanilor. Da, sanii se lasa. Bineinteles ca, daca ai gene minunate, s-ar putea ca acest fenomen sa nu fie foarte evident, dar in cazul celor mai multe mame care alapteaza adevarul este acesta: sanii se lasa dupa ce alaptezi. Accepta-ti corpul, iubeste-l! Corpul tau a facut un lucru fantastic: a creat o viata noua si i-a oferit tot ce-i mai bun!
