Am descoperit povestea fraților care au fost despărțiți la divorț, dar care s-au regăsit după 30 de ani. I-au ajutat să se regăsească polițiștii de la secția din Târgu Jiu.

Robert, un tânăr stabilit în străinătate le-a dat un e-mail polițiștilor din Târgu Jiu rugându-i să-l ajute să-ți găsească fratele de care a fost despărțit 30 de ani în urmă și de care nu mai știe nimic.

„Aş dori, dacă se poate, să îmi găsesc fratele… părinţii noştri s-au despărţit şi, undeva prin anul 1992-1993, fratele meu a fost abandonat. Avea vârsta de 2-3 ani şi îl chema Eduard E.H.…Din câte am aflat, la data respectivă, a fost abandonat la o secţie de poliţie…”, a scris Robert, potrivit Poliției Române. Pentru că era vorba despre dispariția unui minor, petiția a fost transmisă Serviciul de Investigaţii Criminale, Compartimentul Urmăriri, pentru soluționare.

La început, verificările păreau a fi ușor de realizat, având nume, prenume și CNP. Realitatea însă a fost alta, pentru că în bazele de date Eduard  figura ”necunoscut la adresă”. Polițiștii aveau nevoie de mai multe informații, de aceea l-au sunat pe Robert:

„- Vă salut! De la Inspectoratul de Poliţie Judeţean Gorj vă sunăm, ați făcut o sesizare la noi, pentru a vă găsi fratele dispărut. Ce s-a întâmplat mai exact?”

Pentru câteva secunde, nu se aude nimic… apoi Robert răspunde entuziasmat:

„- Vă mulţumesc că m-aţi sunat, chiar nu mă gândeam, ce bucurie, sper să fie cu noroc. Eu sunt în Anglia şi am supărarea asta, nu mai ştiu nimic de fratele meu, de 30 de ani, mai exact din anul 1992, când eu aveam 4 ani, iar părinţii noştri s-au despărţit. El a rămas la mamă, în Târgu-Jiu, iar eu la tatăl meu, în judeţul Alba şi în tot acest timp nu am mai reuşit să luăm legătura cu el, parcă a intrat în pământ.

– De ce spuneți asta?

– Păi, dacă noi, de 30 de ani, nu ştim nimic de el…doar ce am vorbit cu o mătuşă, sora mamei, care spunea că Eduard a fost abandonat de bunică, la o secţie de poliţie în Târgu-Jiu, dar chiar şi aşa, părea mereu confuză şi evita răspunsurile.” a fost un fragment din discuția dintre polițiști și Robert.

Povestea respectivă cu abandonatul la poliţie nu li s-a părut plauzibilă, de aceea investigațiile au continuat.

”Discuţia a mai continuat, dar informaţiile esenţiale erau notate.

Prioritar era să găsim mătuşa, apoi bunica şi credeam noi, că după audieri, vom găsi „copilul”.

Nu a fost aşa…După ce am identificat-o pe mătușă, undeva prin judeţul Arad, aceasta ne-a declarat că nu ştie nimic de Eduard, că are doar câteva amintiri neclare cu el, de prin anul 1992, dar menţionează că şi ea era mică, avea 7-8 ani şi nu îşi aminteşte mai nimic.

Spunea că acest subiect nu a fost discutat niciodată în familie, iar sora şi mama ei nu au mai amintit de Eduard niciodată. Ne-a declarat că a fost căutată de Robert, că a discutat telefonic cu acesta, dar singurul lucru pe care i l-a spus despre Eduard era că, cel mai probabil, ar fi fost abandonat.” au relatat polițiștii.

De aceea, următorul pas era să fie întrebată bunica (”O doamnă de 74 ani, ultima persoană în viaţă din familie (soţul şi alte două fiice ale acesteia erau decedate”), care a fost chemată la sediu în speranța de a fi elucidat misterul copilului care nu este găsit. După tot felul de întrebări și răspunsuri confuse, bunica a spus:

„-…păi de unde să ştiu eu, ce ştiu eu ce a făcut mama sa cu el…după ce a divorţat, când a venit la Târgu-Jiu, era fără copil…de ce mă întrebaţi pe mine?” Devenise agitată… Nu ne aşteptam să primim acest răspuns şi din ce spunea, „copilul” era, teoretic, în Alba, la tatăl petentului.

Dar cum să fie acolo… ?! Cu toate astea, trebuia să vorbim și cu tatăl. L-am sunat pe Robert și am cerut numărul de telefon.

Iată și un fragment din discuția dintre polițiști și tatăl lui Robert:„- Mă aşteptam să mă sunaţi, mi-a spus Robert că a făcut o sesizare la dumneavoastră, dar nu ştiu dacă ne puteţi ajuta. Copilul a plecat cu mama în anul 1992, la Târgu-Jiu, când avea 2 ani şi de atunci nu mai ştiu nimic de el. Am venit în repetate rânduri la Târgu-Jiu să-l văd, dar fosta soţie îmi spunea că băieţelul nu vrea să mă vadă. Nici la divorţ nu l-am văzut şi din câte am auzit, ar fi fost abandonat.

– Cum vi-l amintiţi pe Eduard?

– Era şaten, ochii căprui şi avea la tâmplă, pe una din mâini şi picior, cicatrice de la o ardere/opărire, a căzut pe un calorifer încins. (…) mai mult nu ştiu, dar vă mulţumesc foarte mult că vă implicaţi, mai ales pentru Robert, care trăieşte de mic cu gândul la fratele lui şi visează mereu că se întâlneşte cu el.”

Lucrurile se complicau, erau numai contradicţii, iar „copilul” nu era de găsit.

A fost schimbat „planul”, s-au continuat verificările la instituții specializate în protecția copilului, pentru a verifica dacă acesta a fost instituţionalizat sau dacă a beneficiat de alocaţie de stat, dar răspunsurile primite au fost negative.

Când toate variantele păreau epuizate, s-a descis reaudierea bunicii. În povestea ei, existau lucruri care nu se „legau”.

După lungi discuţii, aceasta a făcut o pauză, a cerut un pahar cu apă şi, cu capul plecat, ne-a spus:

„- Am luat decizia împreună cu fiica mea…şi l-am abandonat pe Eduard, în anul 1992, la o secţie de poliţie din Târgu-Jiu, întrucât nu aveam posibilităţi financiare să-l creştem şi fiica era divorţată.

Dar, pentru a i se pierde urma, am declarat la poliţie că ne aflam în Gara Târgu-Jiu şi am găsit acel copil pe peronul gării, că nu ştim cum se numește, câţi ani are sau al cui ar putea fi.

Nu m-am mai interesat niciodată de Eduard şi nu ştiu ce s-a mai întâmplat cu el. Îmi pare rău…”

Abia acum povestea devenea credibilă.

”Am revenit cu solicitări la instituțiile abilitate, încercând să aflăm detalii despre un copil, fără identitate, care, în anul 1992, ar fi ajuns într-un centru specializat.

Căutam „acul în carul cu fân”, având în vedere că evidenţele copiilor abandonaţi pentru anii 1992-1993 se aflau la fostele „Leagăne de copii”.

Am stabilit drept criterii de căutare, un băiat de 2-3 ani, şaten, ochi căprui, cu cicatrice în zona feţei, pe mână şi picior, care să fi fost abandonat în Gara din Târgu-Jiu. Suntem convinși că volumul de muncă al personalului care a primit solicitarea noastră a fost colosal.

Aşteptam și chiar epuizasem toate verificările…” au spus polițiștii din Târgu Jiu.

Dar într-o zi călduroasă de august a venit telefonul. Reprezentantul uneia dintre instituții a spus că s-ar putea să avem o urmă cu acest „copil”, numai că situaţia este puţin cam complicată, în sensul că, în perioada respectivă, au fost internaţi în centru, cu identităţi necunoscute, doi copii, ambii abandonaţi în Gara Târgu-Jiu, cu vârsta de aproximativ 3 ani, cărora le-ar fi fost atribuite noi identităţi şi ar fi fost reintegraţi în alte familii.

În dosarul unuia din copii, a fost găsit inclusiv procesul-verbal, încheiat în anul 1992, de poliţistul care a preluat copilul, proces-verbal în care acesta îi atribuie copilului prenumele Victor.  Ne-am gândit că poate poliţistul îşi mai aminteşte de acest copil, dar, din păcate, colegul nostru decedase. Având datele celor doi „copii”, am început verificările, stabilind că unul se află la Timişoara şi altul la Târgu-Jiu. După ce am exclus varianta cu Timişoara, a rămas să continuăm verificările cu privire la Ionel, băiatul din Târgu-Jiu şi după ce l-am întâlnit, văzând că şi acum, după 30 de ani, prezintă cicatrice la tâmplă, pe mâna stângă şi piciorul stâng, am realizat că povestea ajunsese la final.

Ionel, care inițial avea numele de Eduard știa că a fost abandonat în Gara Târgu-Jiu şi trăia şi el cu gândul la familia lui. I s-a spus că are un frate și că acesta a început căutarea lui la poliție, acesta s-a emoționat și i-a întrebat pe polițiști unde este și dacă poate să se întâlnească cu fratele lui.

”A fost un moment intens, în care cu greu ne stăpâneam emoţiile, dar toate informațiile solicitate de Ionel puteau fi diseminate către acesta doar după ce parcurgeam toţi paşii care asigurau protecţia datelor cu caracter personal. Aşa că, după ce am avut acordul ambelor părţi, le-am promis să le facilităm întâlnirea” au spus polițiștii.

Robert a venit în România la Târgu-Jiu și împreună cu tatăl său au venit să-l vadă pe Ionel/Eduard. Nerăbdători pentru această reântâlnire au fost și polițiștii care au participat la întreaga cercetare.

”O poveste „desprinsă”, parcă, dintr-un film… cu un final… cât se poate de fericit” au spus polițiștii, iar povestea respective a fost publicată și pe pagina de Facebook a Poliției Române.