In doar cateva saptamani vom deveni parinti. Din acel moment inimile noastre vor fi mai pline ca oricand de dragoste si vom intelege, in sfarsit, tot ce incercau prietenii nostri cu copii sa ne spuna despre ce simt ei, despre cum este sa ai un copil.

Suntem bine, linistiti, doar ca avem si momente de entuziasm extrem, iar eu, viitoarea mama, am momente de usoara panica, cu tot felul de intrebari care alearga prin minte. Stiu ca este firesc, si stiu ca sunt un “pachet” de hormoni, dar chiar ma loveste tot mai des ideea ca ne apropiem de “marea intalnire”, totul devine din ce in ce mai real.

A inceput numaratoarea inversa. Bagajul pentru spital este pegatit, sta chiar langa usa de la intrare si de fiecare data cand merg pe hol arunc cate o privire spre el. De parca sunt intr-un joc care se numeste “asteptarea”.

Si in timp ce asteptam, avem micile noastre discutii despre cum o sa fie, ce o sa facem, la ce sa ne asteptam. Iar ultimul subiect pe care l-am discutat si l-am stabilit in calitate de viitori parinti este ca in primele saptamani dupa nastere nu ne dorim vizitatori in casa (bine, in afara de bunici, care ne vor ajuta cu bebelusul), dar in rest, toti ceilalti prieteni, colegi, vecini etc, vor trebui sa mai astepte.

Stim ca vom primi foarte multe mesaje cu urari de bine si ca multi ne vor intreba cand pot veni in vizita, cand pot vedea bebelusul, dar raspunsul nostru pentru toti va fi in felul urmator: “Va multumim pentru cuvinte calde, pentru ganduri bune, dar doctorul ne-a recomandat ca in primele saptamani sa evitam interactiunile cu alte persoane, sa ne concentram pe micutul nostru, sa cautam sa ne acomodam cu noua etapa care incepe acum pentru noi. Va vom trimite poze cu minunea noastra, vom cauta sa vorbim printr-o convorbire video, dar vom amana intalnirile fata in fata sau la noi acasa. Va multumim pentru intelegere!”