O noua metoda de parenting a inceput deja sa faca inconjurul Internetului, in timp ce, pe retelele de socializare, exista din ce in ce mai multe filmulete postate de catre parinti, amuzati de intreaga lor isprava. Intr-o serie de interviuri, initiata de Superbebe.ro, vei afla care sunt urmarile instigarii la violenta atunci cand copilul refuza sa manance si cum poti inlocui o atitudine gresita cu una corecta atunci cand vine vorba despre alimentatia copilului tau.

In urmatorul material informativ, Cristina-Nicoleta Danea, psiholog clinician, consilier psihologic si trainer de dezvoltare personala, membra a Centrului „PsihArt” din Bucuresti, ne va explica, pe intelesul nostru, care sunt efectele produse de instigarea la violenta, de catre parinte, asupra copilului care nu vrea sa manance. 

Totul se petrece in felul urmator: unul dintre parinti este cel care filmeaza, cu telefonul mobil, urmatoarea scena, amuzandu-se, pe de o parte, de tot ceea ce vede. In tot acest timp, celalalt parinte incearca sa-si hraneasca copilul. Cum copilul refuza sa manance, parintele ii arata consecintele refuzului, si anume: incepe sa „loveasca” obiectul preferat al copilului, spre exemplu un obiect de plus, aratandu-i celui mic ca daca va mai refuza sa manance, s-ar putea sa pateasca la fel.

Ce parere aveti despre acest nou trend controversat?

Pot intelege disperarea parintilor cand copilul refuza sa coopereze la masa, ceea ce devine epuizant la un punct si ar da orice pentru o solutie <<magica>> si imediata. Insa aceasta metoda este periculoasa pentru ca poate lasa rani adanci copilului (teama, nesiguranta, furie si alte emotii negative dezadaptative), iar <<bucuria>> reusitei nu poate sterge sau compensa efectul traumatic.

Copilul asista la o scena in care parintele isi permite sa raneasca un obiect de care copilul este atasat. Ce poate intelege cel mic din asta? Cu alte cuvinte, copilul isi poate spune: „daca mama sau tata a fost in stare sa raneasca (n.r. pe cineva) la care eu tin, asta inseamna ca este in regula sa-i ranim pe cei pe care-i iubim”?

Sunt implicate aici doua aspecte importante: in primul rand, creierul copilului mic este un burete care absoarbe, cu mare usurinta, realitatea in care traieste, mai ales informatia vizuala si, in al doilea rand, cei mici nu fac prea mare diferenta intre persoanele dragi din viata lor si jucariile preferate.

Ati vazut cum le cara cu ei peste tot si le strang in brate in momente de intensitate emotionala? Ei isi iubesc cu adevarat jucariile de atasament si sa isi vada parintii cum le lovesc intentionat, chiar agresiv, ii poate soca intr-un mod foarte neplacut. Lectia pe care copilul o primeste de aici este puternica prin simplitatea ei: daca nu te supui, te bat. Si, dupa cum arata si filmuletele, din secunda doi incepe sa se supuna, de teama sa nu fie el urmatorul lovit. Iar pe viitor, da, copilul poate incepe, la randul lui, sa loveasca atunci cand cineva nu i se va supune.

Citeste si Probleme de alimentatie la copii

Ati remarcat daca acest trend se aplica si parintilor din Romania?

Din fericire, am avut ocazia sa remarc ca a prins doar la nivel de „viral” si, astfel, sa observ parintii mentionand-o ca idee, curiozitate sau amuzament. Intr-o singura consiliere parentala o familie mi-a impartasit ca a apelat oarecum la aceasta metoda, insa regretau actul (chiar si aplicat mult mai bland decat originalul). Nu doar ca acel copil a inceput sa planga si a refuzat categoric mancarea, obtinandu-se, pana la urma, doar respingerea tatalui („agresorul”) de catre copil, pentru o perioada scurta de timp.

Care este semnificatia acestui trend, din perspectiva parintelui?

Cred ca parintele vede aceasta optiune ca o solutie magica. Un act simplu, fara efort, care aduce efectul mult visat: copilul in sfarsit deschide gura sa manance.

Ce semnifica, pentru copil, aceasta scena?

Vad doua semnificatii majore:

In primul rand, mesajul subliminal de violenta gratuita. Daca jucaria mea a fost batuta din senin, asa, doar pentru ca nu a facut ce a vrut tata/mama, inseamna ca si eu pot fi lovit oricand si, astfel, pot lovi si eu, la randul meu, pentru a obtine ce vreau. Copilul introiecteaza un comportament negativ pe care il traieste cu teama si il manifesta cu furie.

In al doilea rand, bazele unei relatii nesanatoase cu mancarea. Alimentatia si emotiile se afla in stransa legatura, iar asocierea negativa a hranei cu trairi de inadecvare poate duce la tulburari de alimentatie.

Exista vreo schimbare in privinta acestor generatii de parinti? Cum erau vremurile de „parenting” inainte?  

Inainte, educarea copiilor era privita cu o mai mare detasare si rigurozitate, insa fara existenta presiunii de perfectiune din ziua de azi. Si ma refer la presiunea pe care parintele de azi si-o pune pe umeri. Parintii si buncii nostri nu luau in calcul implicatiile psiho-emotionale, ci se ghidau sa le indeplineasca pe cele vitale si pe cele morale. Astfel ca presiunea asteptarilor era directionata catre copil.

Ei bine, acea presiune, uneori prea multa, a dus la schimbarea macazului si a luat nastere noua generatie de parinti, dornica sa ofere copilului mai multa libertate si in acelasi timp mai multa atentie. Insa in tot mai multe cazuri se manifesta o extrema a acestei abordari de parenting. Contrar asteptarilor, libertatea de azi oferita copiilor ii impovareaza cu responsabilitatea de a-si gasi singuri limitele. Iar acest lucru poate duce la diverse dificultati emotionale sau comportamentale.

Citeste si Refuzul alimentatiei la copil

Care sunt consecintele constrangerii copiilor sa manance prin aplicarea diferitelor metode mai mult sau mai putin daunatoare?

Dupa cum spuneam mai devreme, relatia cu mancarea ajunge sa fie una nesanatoasa. Noi vrem ca ai nostri copii sa iubeasca mancarea, iar iubirea cu forta stim foarte bine ca nu se poate si, astfel, o percepem ca abuz. Comportamentul alimentar se afla in stransa legatura cu sanatatea emotionala, cel mai adesea fiind asociata ingerarea alimentelor cu primirea iubirii. De aceea, multe din persoanele ce au suferit abuzuri isi gasesc refugiul in mancare.

Ce trebuie sa stie parintele atunci cand copilul refuza sa manance?

Intotdeauna exista un motiv in spatele refuzului. Lipsa apetitului (care se poate investiga clinic in cazul in care exista ingrijorari) poate fi absolut normala deoarece stomacul copilului este mic si este necesara o cantitate foarte mica de mancare pentru a ajunge la satietate. Totodata poate exista o stare de anxietate in spate. De exemplu, copilul poate a preluat ideea de la parinte ca se poate imbolnavi, se poate murdari, se poate sufoca sau poate pierde ceva. Cu cat se manifesta ingrijorarea parintelui, in privinta alimentatiei copilului, cu atat reticenta acestuia din urma se intareste.

Cum putem inlocui santajul emotional/verbal/fizic din partea parintelui cu alte metode sanatoase?

Intaritori pozitivi:

• aprecierea minimelor intentii de alimentare;
• evitarea punerii presiunii asupra copilului;
• imprietenirea cu mancarea (stabilirea meniului, pregatirea mesei, alegerea cumparaturilor, culegerea fructelor etc.). 

Refuzul copilului de a manca apare doar la o anumita varsta sau se poate intampla oricand?

Din diverse motive, mai ales cand sunt mici, pana la varsta scolara: eruptii dentare, incercarea limitelor, comportament deviant specific varstelor mici, existenta gustarilor frecvente, diverse anxietati dobandite etc. 

Ce parere aveti despre contrariul acestui trend, cand parintele „executa” tot ceea ce-si doreste copilul?

Libertatea fara limite este daunatoare cand se ajunge la inversarea rolurilor, atunci cand autoritatea este cedata copilului. Este prea mult pentru copil, acesta ajungand adesea sa se revolte, fiind metoda lui prin care isi disciplineaza parintele.

Exista efecte negative pe termen lung a acestei metode asupra copiilor. Care ar fi acestea?

Pot fi efecte negative pe termen lung, mai ales daca metoda este aplicata repetat. Copiii primesc lectia violentei gratuite si pot dezvolta un comportament alimentar nesanatos, cum ar fi mancatul emotional sau compulsiv.

Citeste si Ce si cat trebuie sa manance zilnic un copil de 1-3 ani

Vezi video

Autori:

Psiholog clinician Cristina-Nicoleta Danea, Centrul PsihArt, Bucuresti

Andreea Borcila