Chiar dacă pentru unii adulți psihoterapia încă este un subiect tabu, intervenția de specialitate se recomandă încă din copilărie, atunci când apar semne, explică Beatrice Popescu, psihoterapeut în cadrul Centrului Medical Bellanima.

Cea mai bună vârstă pentru începerea oricărui proces terapeutic este… orice vârstă! Mai exact, pentru a obține cele mai bune rezultate, specialiștii recomandă ca psihoterapia să înceapă cât mai aproape de momentul în care părintele a observat apariția unui simptom, a unei probleme sau a unui comportament problematic. Unele terapii pentru TSA (tulburări din spectrul autist) sau tulburări de personalitate pot dura ani, însă alte terapii pentru probleme punctuale pot dura câteva săptămâni, până la dispariția problemei.

O evaluare făcută la momentul potrivit poate avea efecte pentru întreaga viață, mai ales în cazul copiilor cu tulburări din spectrul autist (TSA). ”Dacă observăm la copil o anumită întârziere în limbaj sau gesturi stereotipe, o sărăcie a expresivității sau o agitație psihomotorie exacerbată, nu trebuie amânat momentul evaluării, sub pretextul că este <late talker>, pentru că <așa târziu a vorbit și un nepoțel> sau pentru că <toți copiii sunt neastâmpărați>. Au existat copii cărora li s-a pus diagnosticul de TSA abia în clasa pregătitoare, astfel au fost pierduți trei ani de recuperare prin terapie ABA. Pentru ceilalți copii, intervenția psihoterapeutică se face atunci când observăm că apar simptome, depresie, anxietate sau anumite fobii. Dacă există anumite tulburări de limbaj (balbism, rotacism) copiii pot beneficia de ajutorul unui logoped specializat”, explică Beatrice Popescu, psihoterapeut în cadrul Centrului Medical Bellanima.

Ce presupune psihoterapia în cazul copiilor

Astfel, dacă părinții observă un comportament modificat al copilului și decid să apeleze la specialiști, primul pas va fi o evaluare psiho-emoțională și comportamentală amănunțită, în urma căreia se explorează cauzele, se elimină eventuale cauze organice, neurologice și se decide demersul potrivit. Pentru copiii cu TSA sau ADHD există terapia comportamentală aplicată sau terapia cognitiv comportamentală, pentru alți copii pot fi potrivite tehnicile expresive, din terapiile creative, experiențiale, sandplay sau orice demers nu neapărat bazat pe explorarea verbalului. Nonverbalul este util la explorarea lumii interioare a copilului, iar copiii mici răspund foarte bine la sandplay sau terapie comportamentală aplicată (ABA).

Care sunt cele mai frecvente temeri ale părinților?

Pe baza experienței sale, Beatrice Popescu remarcă faptul că părinții, ca și copiii lor, reacționează diferit în astfel de situații. ”Așa cum există părinți care nu se îngrijorează deloc chiar dacă văd că al lor copil nu are un vocabular expresiv la 5 ani, evită contactul vizual sau are anumite stereotipii și își imaginează că este doar un <late talker>, așa există și părinți care se îngrijorează excesiv pentru absolut orice amănunt aparent anormal la copilul lor. Temerile părinților copiilor diagnosticați cu TSA sau ADHD sunt că aceștia nu se vor recupera și că nu vor avea un parcurs educațional fructuos. Orice copil se poate recupera și orice copil are o șansă, doar trebuie să îi fie oferită timpuriu. În ceea ce privește alte problematici ale copiilor, cum ar fi enurezisul, anxietatea, timiditatea, fobiile, acestea sunt abordabile în terapie, și tratabile în cea mai mare măsură”, a explicat specialistul.

Așadar, nu trebuie așteptat luni sau ani de la apariția primului simptom până la evaluarea psihologică inițială care poate indica direcțiile și obiectivele terapiei sau până la începerea demersului terapeutic, deoarece rareori problemele dispar de la sine. În genere, comportamentele problematice se accentuează și se consolidează de la an la an, nu dispar, mai ales în cazul unor tulburări de alimentație sau a unor tulburări de comportament. Este adevărat că unele tulburări de limbaj, cum ar fi rotacismul, se pot ameliora în timp și fără terapie, dar nu toate.

În cazul tulburărilor din spectrul autist trebuie începută terapia foarte devreme, dacă acest diagnostic este confirmat de medicul psihiatru pediatru. În cazul celorlalte tulburări emoționale sau comportamentale, este necesar să se intervină, bineînțeles. Dacă și copilul este pregătit. Însă, întotdeauna componenta esențială o reprezintă colaborarea cu părinții, consilierea acestora și nu în ultimul rând, terapia de familie, mai ales în cazurile în care copilul este supus anumitor traume, cum ar fi cel al divorțului sau separării părinților. Implicarea familiei în recuperarea copiilor este esențială pentru progresul terapiei și remiterea simptomelor.