Oricât de mult ne-am dori, poate, să amânăm o discuție despre moarte cu cei mici, această temă este inevitabilă. Nici nu ar trebui evitată, ne recomandă Ana Benali, psihoterapeut şi consilier psihologic în cadrul Centrului Medical Bellanima, ci doar trebuie să ne asigurăm că îi ajutăm pe cei mici să înțeleagă despre ce este vorba și să îi asigurăm că ceea ce simt este firesc.

Specialistul ne explică de la ce vârstă pot copiii să înțeleagă noțiunea de moarte și cum să ne alegem mai bine cuvintele pentru astfel de discuții dificile.

În jurul vârstei de 5 – 6 ani, copiii încep să își pună problema de moarte și să aibă întrebări legate de acest fenomen. Discuția despre moarte poate apărea în două situații – fie cineva a decedat și se discută despre asta în familie, fiind perceput și de către copil, fie acesta află despre moarte din altă sursă și ne întreabă ce înseamnă. Atunci când un animal de companie, un bunic sau un apropiat al copilului moare, sugestia noastră ar fi să lăsați copilul să adreseze toate întrebările pe care le are legate de pierdere și să îl ascultați. De asemenea, încercați să răspundeți întrebărilor copilului într-un mod cât mai onest și deschis, fără a-l duce în zone pe care nu le puteți confirma.

De exemplu, la întrebarea copilului: “De ce a murit bunicul?”, ați putea răspunde: “Bunicul era bătrân și corpul lui nu mai funcționa cum trebuie – inima lui avea probleme”. “Ce se întâmplă cu oamenii când mor? Ar putea să se mai trezească?” – un răspuns posibil este: “Atunci când corpul nu mai funcționează, omul nu mai este conștient de ceea ce se întâmplă cu el. Nu este ca un somn, pentru că nu se mai poate trezi”. Două dintre întrebările frecvente legate de moarte, pe care le au copiii, sunt: “O să mor și eu?” și “Mami, o să muriți și tu și tati într-o zi?”. O pierdere pregătește, în mintea copilului, calea către ideea unei pierderi și mai înspăimântătoare. Răspunsurile pot fi scurte, însă cinstite: “Da, într-o zi o să mori și tu, dar eu cred că mai e mult până atunci”, sau “Și eu sunt om și voi muri într-o zi. Dar sper că asta să se întâmple peste mult timp. Până atunci, vreau să am grijă de tine, ca să crești mare”.

Despre funeralii și cimitire

Întrucât sugerăm ca moartea să fie explicată în termeni cât mai simpli, dar onești, care fac referire la întreruperea funcționării corpului și implică o lipsă de conștiință din partea persoanei decedate, îngroparea și funeraliile trebuie explicate ca parte a separării de corpul fizic al persoanei pierdute, de exemplu: “Faptul că a murit bunicul înseamnă că noi nu îl vom mai vedea fizic, așa cum eram obișnuiți, însă corpul lui vă fi îngropat într-un mormânt, în cimitir, unde noi îl vom putea vizita și aprinde lumânări, în semn că ne gândim la el. Altfel, de fiecare dată când ne vom aminti de el și ne va fi dor, vom putea merge la cimitir. De asemenea, ne vom putea aminti de el în restul timpului și discuta despre el atunci când tu sau eu vom simți acest dor”.

În funcție de propria perspectivă asupra morții, la întrebarea “Unde se duc oamenii când mor?” răspunsul nostru va varia, însă un posibil răspuns ar putea fi: “Nu știm cu adevărat ce se întâmplă cu sufletul cuiva după ce moare. Ne place să credem că veghează asupra noastră și că ne însoțește. Asta ne ajuta să simțim că nu a plecat de tot”.

O perspectivă onestă înseamnă să împărtășim cu copilul nostru faptul că îi înțelegem emoția, că și nouă ne este greu, că și nouă ne este dor și este perfect normal ce simte. De asemenea, dacă auzim din partea copilului că îi pare rău pentru că ar fi supărat persoana decedată sau că nu a petrecut suficient timp cu ea, îl putem însoți în emoție, normalizând-o și împărtășind în același timp și cum simțim noi aceasta pierdere.

În opinia noastră de specialiști, ar fi de evitat comportamentele de tip “ascundere a pierderii” sau o distorsionare a realității – persoana decedată a adormit sau a plecat cu trenul departe și nu se mai întoarce, etc. Exprimarea onestă, deschisă și fără a oferi certitudini este cea mai indicată în cazul subiectului morții, atunci când este prezentat copiilor. Credem că este important ca părinții să își încurajeze copiii să verbalizeze emoțiile și gândurile legate de moarte și chiar să le exprime prin plâns și jale, dacă este în acord cu trăirea copilului. Jalea (plânsul însoțit de cuvinte) are un rol important în procesul de doliu, pentru că ajuta la procesarea pierderii.

Cum recunoaștem semnele supărării

Supărarea copilului se va vedea în schimbarea comportamentului său, adesea prea cuminte sau prea provocator. Teama de pierdere a copilului îl va putea face să aibă comportamente de regresie, reacționând la stres sau frustrare cum o făcea atunci când era mic, udând din nou patul sau având coșmaruri. În acest caz, părinții ar trebui să își încurajeze copiii să își exprime conținutul psihologic, însă pentru aceasta este important că ei înșiși să reușească să îl înțeleagă și să îl exprime pe al lor. Copiii ai căror părinți sunt indisponibili emoțional din cauza pierderii suferite, se vor simți rătăciți, iar acest lucru poate fi înspăimântător pentru ei, mai ales că nu vor avea cui să adreseze propriile frici. Așadar, este important modul în care părinții își vor gestiona propriul doliu.

Discuțiile despre moarte sunt adesea reluate la anumite perioade, după ce aparent lucrurile s-au liniștit și fiecare “redeschidere” a discuției vă face loc unei noi procesări din partea copilului.

Comemorarea cuiva ajuta la păstrarea unei amintiri vii și oferă șansa unei comunicări deschise despre pierderea suferită. Fiind împărtășite amintiri comune, sentimentul de gol devine mai tolerabil. Așadar, sugestia noastră este aceea de a nu vă feri să împărtășiți amintiri, ci de a vă da ocazia de a o face într-un mod firesc și cu emoția care decurge din asta.