Pentru un copil, trauma pricinuita de decesul unuia dintre parinti poate fi devastatoare. Parintele supravietuitor este, de obicei, persoana care trebuie sa vina in sprijinul copilului atunci cand acesta incearca sa se obisnuiasca cu ideea decesului celuilalt parinte. Lucrurile nu sunt, insa, intotdeauna usoare, intrucat parintele supravietuitor poate fi, de asemenea, paralizat de durerea disparitiei jumatatii sale.

„Decesul in sine este lucrul care, din perspectiva mea, ar trebui sa ii aduca pe toti cei implicati intr-un context terapeutic in care sa se lamureasca ce inseamna relatia cu persoana decedata. Pentru ca o relatie nu se termina prin decesul unei persoane. O relatie intre doi oameni se termina in momentul in care se termina amandoi. Desigur, nu mai exista o relatie fizica, nu mai iesi la masa cu persoana disparuta, dar asta nu inseamna ca persoana aceea dispare din constiinta tuturor, nu mai exista in sufletul si-mi mintea celor apropiati”, a declarat George Chiriacescu, psiholog clinician si psihoterapeut adlerian la clinica Anima et Animus.

Familia trebuie sa inteleaga ca moartea unui parinte nu trebuie sa devina tabu in discutiile cu copilul. Cu toate acestea, este important cum aleg apropiatii din viata copilului sa trateze acest subiect.

„Daca alegi sa jelesti continuu, nu ajuti. Dar nici prin a nu vorbi deloc despre cel decedat. Exista persoane care isi reprima aceste sentimente de durere fie pentru a nu parea slabe, fie pentru a nu starni o reactie din partea copilului, de teama ca acesta este mult prea fragil. Cum altfel, insa, ii poti valida copilului durerea, daca nu prin a-i arata ca si tu suferi, ca si pe tine te doare, iar tot ce simte el este perfect normal? Copilul trebuie sa stie ca este ok sa planga, sa ii para rau, sa fie trist, pentru ca plansul este un mecanism natural. Trebuie sa ii validezi emotiile”, explica specialistul.

Un alt lucru negativ pe care il pot face cei ramasi in viata este mitificarea parintelui decedat in ochii copilului, prezentarea lui intr-o lumina aproape fantastica. Parintele decedat devine, astfel, un sablon al perfectiunii, un standard de neatins. Un astfel model de viata poate sa nu aiba legatura cu viata omului decedat, ci este mai de graba constituit de o serie de proiectii care devin o adevarata povara pentru copil, pe parcursul vietii, intrucat acesta va incerca negresit sa se ridice la nivelul personalitatii parintelui zeificat.

De preferat ar fi ca relatia celor din jurul copilului, implicit relatia cu copilul, sa fie una deschisa.

„Daca copilul isi doreste sa vorbeasca, daca are intrebari despre parintele decedat, sa existe aceasta deschidere de la cei din jurul lui, fie ca vorbim despre celalalt parinte, fie despre bunici, unchi sau matusi, sa discute cu el. De multe ori, cei ramasi refuza sa discute cu copilul pentru ca este, de fapt, mult prea dureros pentru ei. Poate copilul va vrea, la un moment dat, sa stie ce facea parintele lui in adolescenta, pentru a-si lua niste repere, pentru a se defini. Parintele ramas, fiind indurerat, poate refuza sa ii povesteasca copilului. Daca, totusi, aceste emotii devin prea greu de suportat, ideal ar fi ca parintele sa directioneze copilul spre o alta persoana din familie care ii poate furniza aceste informatii, ii poate spune «Uite, vorbeste cu bunica/ bunicul despre asta sau cu unchiul/ matusa, ca ei au fost alaturi de tata/ mama in adolescenta»”, a declarat psihologul clinician George Chiriacescu.

Emotiile reprimate: „Sentimentele lui vor iesi la suprafata sub o alta forma”

In mod cert, emotiile trebuie traite si experimentate, reprimarea lor definitiva fiind imposibila. din contra, acestea vor iesi la suprafata mai de graba mai devreme decat mai tarziu. Mai ales daca copilul se afla intr-o perioada de metamorfoza, in care se descopera pe sine. Mai mult decat atat, decesul unuia dintre parinti forteaza copilul sa treaca, brusc, de la un statut la altul – dintr-un copil iubit si ingrijit de doi parinti, devine un copil orfan, fara mama sau fara tata. Ori, in cazuri tragice, pierde conexiunea nu cu unul, ci cu ambii parinti.

„Exista cazuri in care parintele ramas este atat de daramat si de destructurat de pierderea relatiei incat copilul devine adult, copilul este cel care ofera suport parintelui. Copilul nu mai apuca sa isi traiasca propriul doliu, ci devine sprijinul parintelui, iar copilaria lui se termina. Nici parintele nu se afla intr-o situatie mai buna. Incepe sa se bazeze pe copil si intra in acest binom si nu mai cauta resurse in el pentru a-si reconsolida viata, fie singur, fie alaturi de altcineva. Aceasta schimbare nu are o solutie. Nu una valabila in toate cazurile, motiv pentru care interventia unui terapeut este foarte importanta. Terapeutul nu iti da rezolvarea, ci te face pe tine sa gasesti acel ceva care sa functioneze. Te ajuta sa afli cine esti, ce nevoi ai”, a mai spus psihoterapeutul, adaugand: „Atunci cand incercarea copilului de a-si manifesta durerea este blocata de apropiati, fie pentru ca nu si doresc sa il vada plangand din cauza ca sufera la randul lor, fie, in cazul baietilor, pentru ca „barbatii nu plang”, sentimentele lui vor iesi la suprafata sub o alta forma. In unele cazuri, emotia initiala se transforma in furie. In altele, ia forma nepasarii, ba chiar a unei euforii fortate”.