Copilul tau are nevoie de tine acum… ca sa-l asculti. Are nevoie sa fie lasat sa-si manifeste emotiile, nemultumirile, sentimentele si sa invete SINGUR sa se reorienteze, sa invete sa depaseasca momentul, sa invete sa caute solutii. Copilul tau se simte ranit sau suparat? Iata cel mai bun mod de a-l ajuta!
Va prezentam povestea emotionanta a unei mame, care reuseste sa-si alunge demonii trecutului, doar pentru ca isi doreste cu ardoare sa-si invete copilul sa se descurce, sa-si exprime emotiile, sa fie un adult sanatos si fericit.
Citeste si: 13 lucruri pe care parintii puternici din punct de vedere mental nu le fac!
„Mi-am simtit inima undeva prin stomac. Si nu puteam scapa nici de senzatia aceea, „ca de lovitura in abdomen”. Dar adevarul este ca in acea situatie nu era vorba despre mine. Era vorba despre fiul meu. A venit de afara, de la terenul de sport, unde se mai joaca uneori cu prietenii sai si era clar suparat, ceva il afectase. Si lacrimile ii curgeau atat de repede… Abia de reuseam sa mai deslusesc cate ceva din ceea ce imi spunea.
“Ei…ei…mi-au spus ca nu ma pot… nu mai vor sa ma mai joc cu ei… sa mai fac parte din echipa”.
Imediat mi-au aparut in fata ochilor imagini si franturi din copilarie. Durerea provocata de respingerea simtita in anii din gradinita si din clasele primare mi-au venit in minte. Of, acele perioade in care nu eram acceptata in anumite grupuri din cauza ca… In fine, era vorba despre parul meu roscat si despre pistruii de pe fata. Si amintirile erau atat de vii si de reale. Si felul cum ma simteam in acele momente: singura si vulnerabila, respinsa si neiubita. Si respingerea ma durea. Ma dor amintirile si acum, chiar daca am crescut.
Iar atunci cand iti vezi copilul ca sufera, ca e suparat, ca-l doare. Te doare parca si pe tine, nu-i asa?
Citeste si: Esti mama de baiat? Uite cum poti sa cresti un fiu de nota 10!
Uite care-i adevarul.
Copilul nu are nevoie de tine sa-l faci sa se simta mai bine. Nu. Are nevoie de tine sa-l asculti. Sa fii alaturi de el in acele momente dificile pentru el.
Iar eu tot ce imi doream era sa-i rezolv problema, sa-i sterg durerea. Propriii mei demoni imi cereau asta. Propria mea copilarie imi dicta asta. Dar am rezistat “tentatiei”, am facut un pas in urma si mi-am amintit (la timp!) ca job—ul meu de parinte nu este sa-i “rezolv” emotiile sau chiar mai rau, sa i le interzic, sa i le opresc cumva. Job-ul meu era sa-l ajut sa-si inteleaga emotiile, sa-l ajut sa si le accepte, sa se accepte si sa invete sa se descurce mai departe.
Il cresti si-l inveti… sa nu depinda de tine. De nimeni, de fapt. Pentru ca nu vei putea fi mereu langa el, nu vei mereu prezent in viata lui, rezolvandu-i problemele, stergandu-i durerile. Va trebui sa o faca singur.
Bineinteles ca puteam sa-i spun “Esti mult mai bun decat ei. Prietenii tai nu stiu ce pierd, neacceptandu-te pe tine in echipa lor” sau “In viata toate se intampla cu un scop” sau “Lasa ca trece si asta”. Sau puteam sa merg pana intr-acolo, incat sa vorbesc cu ceilalti copii ca sa-l includa in echipa si pe copilul meu. Puteam sa creez un fel de “plasture” pentru durerea puiului meu.
Dar uite ceva ce trebuie sa stii. Atunci cand un copil simte sau are ceva de spus, el abia asteapta sa se exprime! Simte o nevoie reala sa se exprime. Daca nu reuseste sa-si exprime emotia, aceasta se va acumula undeva in subconstient si va rabufni ca un vulcan. Fie in momente nepotrivite (la supermarket, cand esti foarte ocupata sa faci cumparaturi si concentrata sa iei totul de pe lista), fie in mijlocul unei cine linistite, alaturi de rude (cand ti-e lumea mai draga, erupe vulcanul!) si tot asa, pana ajung sa rabufneasca in diverse sfere ale vietii de adult.
Fiul meu s-a asezat pe scaun. M-am indreptat spre el si m-am asezat langa, pe scaunul din sufragerie. Am respirat adanc si am spus “Doreai sa te joci cu ei. Si asta te doare. Chiar te doare.” Doar am stat acolo, in acel moment, langa el.
Am stat si l-am lasat sa fie suparat.
Si crede-ma ca imi era greu sa ma abtin, pentru ca tot ce imi doream era sa-i rezolv eu totul, sa-i usurez starea, sa-l fac eu sa sa simta bine. In schimb, l-am mangaiat pe cap, l-am cuprins. Si da, l-am lasat sa simta. Sa-si simta supararea.
Copilul meu va creste. Intr-o zi va fi adult in toata regula. Punandu-i azi un plasture peste o zgarietura nu este deloc o solutie sanatoasa, fiidnca acea zgarietura mica se poate transforma intr-o rana serioase ce se va deschide oricand in viata de adult.
Si inca ceva. Nu voi fi cea care le voi spune celorlalti copii sa se joace cu puiul meu. Pentru ca nu voi fi nici cea care va vorbi cu profesorul din facultate ca merita o nota mai mare. Si nici cea de langa el care ii va spune “Este in regula!”, atunci cand nu va reusi sa obtina un job dorit.
Dar (poate!) voi fi acolo sa-l ascult… Stiu insa ca…
ACUM el are nevoie de mine ca eu sa-l ascult.
Sa fie lasat sa-si manifeste emotiile, nemultumirile, sentimentele si sa invete SINGUR sa se reorienteze, sa invete sa depaseasca momentul, sa invete sa caute solutii”, scrie themilitarywifeandmom.com.
Copilul tau se simte ranit sau suparat? Iata cel mai bun mod de a-l ajuta!
Urmeaza acesti 3 pasi:
- Spune exact ceea ce vezi (fara a-l “instrui”, fara a judeca, fara a rezolva sau a pune intrebari, atunci cand interactionezi cu copilul)
- Daca vezi ceva ce iti place, spune, scoate in evidenta calitatea!
- Daca vezi ceva ce nu iti place, scoate in evidenta ce poate face!
Atunci cand iti iubesti copilul, vei face orice ca sa-l ajuti sa se simta mai bine, nu-i asa? Pentru ca iti doresti doar ce e mai bine pentru el.
Si se pare ca cel mai bine pentru copil este sa te asezi frumos langa el, atunci cand e suparat sau are parte de momente dificile. Si sa-l asculti. Sa-l lasi sa se exprime. Si sa-l lasi sa decopere ca este CAPABIL sa-si solutioneze problemele, sa-si gestioneze emotiile, sa se descurce singur.
S-ar putea sa te intereseze si: Cum poti sa cresti un copil increzator in fortele proprii?
