Am avut norocul sa intru in contact cu multi straini: am invatat printre olandezi si englezi si am lucrat cu americani. Am putut sa observ, sa invat, sa compar, sa setez noi standarde si sa creez noi idealuri, nu doar in plan profesional, cat mai ales in plan personal – psihologic si social.

Primul an de facultate a fost cand am observat discrepanta dintre mine si colegii din vest la nivel psihologic. Daca ei reuseau sa comunice deschis despre emotiile si trairile noii vieti de colegiu, eu nu puteam nici macar sa identific ce anume simteam. Daca pentru ei a vorbi despre astfel de subiecte era ceva normal, pentru mine era ceva ciudat. Daca ei erau pregatiti sa faca fata posibilelor provocari psihologice care vin odata cu maturizarea – anxietatea, depresia, burnout-ul – eu nu aveam notiuni de baza despre sanatatea mintala. Pe scurt, nu stiam ce inseamna sa ai grija de ceea ce te face om – emotiile, gandurile, sentimentele, trairile si restul.

Era 2004, iar eu eram abia iesita de pe bancile unui liceu care imi oferise toate atuurile pentru a excela academic, insa ma inarmase cu prea putine lectii de viata si supravietuire. Aveam si nesansa sa vin dintr-o tara mutilata politic, social si mental de boala comunismului, o tara care, psihologic vorbind, a ramas inca la stadiul de copil si refuza in continuare maturizarea.

Mi-am asumat propria lipsa de educatie si, pe parcurs, am fost atenta la cateva aspecte ale colegilor si prietenilor mei straini: cum se raporteaza ei la sine, cum se raporteaza la ceilalti, cum isi manifesta emotiile si sentimentele, cum se conecteaza la propriile trairi. Am realizat ca nu este suficient sa ne testam limitele cunoasterii prin intelect si rational, ci trebuie mers mai in profunzime: trebuie sa cunoastem procesele emotionale care ne-au format ca indivizi, trebuie sa intelegem de ce reactionam intr-un anumit fel si de ce gandim anumite lucruri, trebuie sa ne asumam trairile si sa ne auto-evaluam. Pentru ca doar atunci poate incepe adevarata cunoastere a lumii exterioare si conectarea autentica cu semenii.

*

Psihologic vorbind, noi romanii nu am inregistrat prea mari progrese de la caderea comunismului. In ciuda optimismului unui tanar proaspat intors in tara, dovezile au inceput sa curga pe masura ce am trecut prin mediul de stat si, ulterior, mediul privat.

Problema nu este ce a fost, prin ce neajunsuri am trecut si ce anomalii ale sistemului ne-au transformat in ceea ce suntem. Problema este ce vrem sa devenim si unde vrem sa ajungem. Iar aici, noi ca romani nu avem raspunsuri si nici nu le cautam. Nu reusim sa vedem dincolo de obiectivele profesionale (cariera) sau sociale (familie, prieteni). Nu reusim sa ne vedem ca indivizi de sine statatori si sa ne setam o destinatie. Nu suntem conectati la noi insine si, prin urmare, nici la cei din jur. Nu ne cunoastem. Nu ne intelegem emotiile, nu ne interiorizam trairile, nu stim sa ne exprimam sentimentele. Suntem prea prinsi de imediatul vietii cotidiene, de ambitii si nevoi de moment pentru a mai reflecta la cine suntem. Cauzele sunt multiple si au fost explicate de profesorul Daniel David in Psihologia poporului roman mai bine decat le-as putea eu explica.

Care este solutia? Nu stiu inca. Dar stiu ca totul pleaca de la o informare corecta. Informatia ne poate ajuta sa identificam problema, iar asta ne aduce mai aproape de rezolvarea ei. Ca in multe alte cazuri, ne lipseste educatia necesara pentru a face fata vietii de zi cu zi – in acest caz, educatia despre psihicului uman. Ora de psihologie din clasa a zecea de liceu nu este suficienta, asa cum nu sunt suficiente nici cartile de self-help la care apelam sa invatam „cum sa nu ne pese” sau „cum sa gasim fericirea din noi”. Cati dintre noi stim ce este o trauma si cum se manifesta? Cati putem recunoaste un coleg care se lupta cu depresia? Cati ne intelegem cu adevarat propriul comportament?

Intrebat intr-un interviu de ce Romania ar veni la o sesiune de psihoterapie, Daniel David a raspuns ca „in general Romania nu are probleme psihologice mai mari decat SUA sau alte tari ale spatiului vestic.” Incep sa cred ca lucrurile nu stau chiar asa: in termeni generali, ce ne diferentiaza de culturile vestice este lipsa acuta de informatie si educatie despre propriul psihic. A nu te cunoaste pe sine, a nu-ti cunoaste problemele si deficientele te pune in imposibilitatea de a le rezolva. Da, romanii merg la psihoterapie si agendele psihologilor sunt supra-incarcate. Insa, in general, se ajunge acolo cand vasul sub presiune care este psihicul uman a rabufnit. Iar atunci este deja prea tarziu, pentru ca raul a fost comis – fata de noi sau fata de cei din jurul nostru. Deja am dat in depresie, anxietate, burnout; deja am fost violenti fata de noi insine sau fata de altii; deja mintea noastra a spus STOP.

*

Ca sa revin la intrebarea din interviu, as chema Romania la o serie de sedinte de psihoeducatie, nu de psihoterapie. I-as da informatiile necesare astfel incat sa isi constientizeze propriile emotii, sa invete sa le comunice articulat celor din jur, sa se auto-evalueze, sa inteleaga de unde provin rabufnirile si actele de violenta, invidia si stima de sine scazuta. Auto-cunoasterea este cea mai grozava putere.

Exact aceasta putere incercam sa o oferim prin proiectul TalkTheTalk – prin module si workshopuri de psihoeducatie prin fictiune dedicate adultilor si copiiilor. Ne-am dorit ca impreuna cu cativa psihologi creativi si curajosi sa putem veni in intampinarea oamenilor cu mecanisme care sa ii ajute sa recunoasca, sa inteleaga si sa impartaseasca emotiile si trairile. Psihoeducatia inseamna informare si auto-cunoastere. Psihoeducatia nu este psihoterapie si nu se substituie acesteia. Obiectivele, metodele si rezultatele sunt diferite. Insa, de multe ori, ele se completeaza reciproc: psihoterapia este insotita de psihoeducatie, iar psihoeducatia poate avea o latura terapeutica.

Si de aici incepe partea frumoasa. Psihoeducatia poate veni sub diferite forme si in diverse formule. Una din aceste formule este combinarea psihoeducatiei cu fictiunea sau, cum le mai spunem uneori, povestile. Cu totii am cunoscut efectele povestilor – de la a ne ajuta sa ne identificam propriile emotii, care altfel ar fi dificil de adus la suprafata, pana la a intelege anumite trairi prin prisma personajelor. Povestile – fie ca sunt carti sau filme – ne fac sa ne simtim intelesi, acceptati, mai putin singuri si mai putin disperati.

Combinatia psihoeducatie-fictiune nu este nicidecum o formula noua: in SUA filmele sunt folosite in psihoterapie (cinema therapy) inca de la inceputul anilor 2000. In plus fata de beneficiile psihologice, povestile creeaza o distanta intre noi si aspectele cu care ne identificam sau cu care empatizam, astfel incat ni se confera spatiul necesar unei auto-evaluari obiective.

Este adevarat ca in Romania se citeste putina fictiune de profunzime psihologica, atat in randul adultilor, cat si in randul copiilor, ceea ce ne forteaza sa ne concentram pe povestile spuse de filme si care sunt mai usor de consumat. La fel de adevarat este si faptul ca, din primele indicii, nu suntem suficient de interesati de sanatatea noastra mintala pentru a o considera o prioritate in vietile noastre aglomerate sau o investitie care merita prinsa in bugetele noastre.

Dar poate ca timpul si exemplul altor culturi ne vor convinge ca suntem mai mult decat job-ul nostru, decat profiluri din online si decat familia noastra. Poate vom intelege ca o buna cunoastere a psihicului nostru nu poate decat sa ne intareasca si sa ne deschida noi usi. Poate ca, asa cum ne luam masuri de precautie impotriva gripei si a altor boli virale, vom adopta candva si o igiena mintala care sa ne creasca imunitatea psihica.

Ruxandra Badea

Fondator TalkTheTalk

www.talkthetalk.world