Exista aceasta idee ca un parinte bun este cel care are grija ca puiul sau sa fie cat mai protejat, sa aiba parte de cat mai putine esecuri. Dar oare asezandu-i in fata, asa zis-ul “covor rosu”, sau oferindu-i anumite lucruri, nu cumva il lipsim de altele, poate chiar cruciale? Care este rolul parintilor, de ce tot mai multi copii se confrunta cu stari depresive sau anxioase, dar si despre unde si cum gresesc parintii am discutat cu Yolanda Cretescu, psiholog clinician, psihoterapeut adlerian, fondatoarea proiectului depreHub si presedintele Asociatiei Happy Minds.

Citeste si: Depresia e tacuta si doare: afla aici despre primul hub antidepresie din Romania

In cadrul lansarii depreHub, primul hub antidepresie din Romania, ati spus urmatorul lucru: “Comportamentele depresive pot fi insamantate in mica copilarie. Daca parintii sunt depresivi inseamna ca si copilul va fi depresiv?

Depresia nu este genetica si nu se mosteneste, insa noi, parintii, suntem formatori de modele, iar copiii, printr-un proces de mimetism neconstientizat, invata de la noi cum sa-si rezolve problemele si cum sa abordeze viata. Ei invata de la noi tipuri de comportament social si modele de gen.

Daca in familia unui copil un parinte este depresiv, pesimismul lui ii va afecta curajul de a incerca, increderea ca poate sa si esueze si sa o ia de la capat si va interpreta ca viata este grea, incerta, periculoasa. Va avea deficiente in a coopera in mod egal cu semenii si va avea dificultati in a se conecta cu ceilalti simtindu-se in siguranta.

De cele mai multe ori, un adult depresiv este si un parinte depresiv, ceea ce ii modifica stilul parental. Nu este insa important ce primim sau ce credem ca primim de la parinti, ci este important ce facem cu ce primim. Daca in perceptia copilului modelul parintelui pesimist este de nedorit, atunci copilul se poate indrepta catre celalalt parinte si sa-l ia drept model functional.

Copiii pot face mai bine decat noi si se straduiesc catre superioritate. Este o miscare naturala de la un perceput minus la un perceput plus care sa-i dea copilului sansa sa faca diferit decat face parintele lui. Aici pot interveni influente din mediul imediat (social sau scolar), care sa il ajute in dezvoltarea de noi capabilitati, in intalnirea unor persoane care sa-l incurajeze sa incerce si sa-si identifice un rol.

De ce tot mai multi copii se confrunta cu stari anxioase, depresive, tulburari de alimentatie (bulimie, anorexie etc)?

Anxietatea, depresia, tulburarile alimentare sunt tulburari care au la baza deconectarea de noi sau de ceilalti.  Mediul concurential in care traim, solicitarile tot mai mari cu privire la traiul zilnic, fac ca stresul nostru sa atinga si copiii. Acestia se formezeaza ca personalitate intr-un mediu stresant, concurential, in care sentimentul neputintei si al succesului intangibil fac ca mecanismele anxioase bazate pe frica (ca nu voi reusi, ca nu voi fi suficient de bun, ca voi fi dat la o parte) sau pesimismul depresiei (ca nu este pentru mine) sa poata fi de cele mai multe ori factori care duc la pervertirea placerilor sanatoase in placeri nesanatoase.

De mult timp alimentatia nu mai are doar rol de hrana, ci are si rol de premiere, de placere, de conexiune sociala, de conditionare: “daca vei face lectii, te voi scoate la pizza”, “daca esti cuminte, iti voi cumpara o inghetata”. Copilul va “memora” aceste conditionari comportamentale si va cauta sa si le indeplineasca in toate ariile vietii si pe toata perioada vietii.

De aceea confruntarea cu o tulburare alimentara reprezinta doar efectul acestor comportamente memorabile, invatate in mica copilarie. Este obligatoriu sa intelegem care sunt resorturile psihologice din spatele comportamentului si ce rol subiectiv are hrana.

Citeste si: Mirela Retegan: ,,In spatele unui copil lumina e un parinte soare”

Cum invatam un copil astfel incat diferenta sau trecerea dintre “cine sunt” si “cine ar trebui sa fiu” sa nu insemne o mare prapastie, sa fie ceva motivant, tangibil, sa nu aduca anxietate sau depresie?

Nu invatam copilul, ci ne invatam pe noi sa traim la timpul prezent si sa acceptam ca atat noi, cat si copilul suntem in cea mai buna forma azi. Interesul pe verticala in care fac un scop in sine din a fi intr-o forma ideala face ca motivatia mea sa dezvolte comportamente disfunctionale, sa imi pierd interesul social si contributia si sa ma nemultumesc intotdeauna de mine, cel care sunt azi, si sa imi propun sa ating standarde idealizate de performanta.

“Dusmanul binelui e foarte binele” – este proiectia asteptarilor nerealiste ale celoralati, este manifestarea complexului de inferioritate. Acolo unde perceptia de sine este mult diferita fata de perceptia de sine ideal, aceasta diferenta este umpluta cu comportamente dezadaptative de tipul depresiei, anxietatii.

Este important sa ne uitam la ce stie copilul, ce are si ce poate azi, si impreuna sa ne propunem sa ne dezvoltam. Comparatiile, comportamentele concurentiale de performanta, credinta ca un copil poate avea toate abilitatile nativ dezvoltate, fac ca de la o varsta foarte frageda sa confundam PLACEREA cu TREBUINTA. Avem nevoie sa ne placa la pian, sa ne dorim sa facem sport, sa cautam in mod natural o limba straina, sa ne placa sa construim si sa nu trebuiasca sa le facem pe toate acestea.

Exista aceasta idee ca un parinte bun este cel care are grija ca puiul sau sa fie cat mai protejat, sa aiba parte de cat mai putine esecuri. Dar oare, asezandu-i in fata, asa zis-ul “covor rosu” sau oferindu-i anumite lucruri, nu cumva il lipsim de altele (de exemplu: il protejam de experiente si astfel il lipsim de posibilitatea de a invata unele abilitati, poate chiar cruciale)?

Rolul parintelui este sa-si pregateasca copilul pentru viata si sa-l protejeze pentru ea. Rolul parintelui este sa ii arate copilului ca viata are si fericiri si nefericiri, ca raul este absenta binelui si ca in viata le vom avea pe ambele. Cu cat ii dam mai multe ocazii sa experimenteze, cu atat copilul nostru va fi mai pregatit, va creste toleranta la frustrare, va fi mai bogat si mai creativ in a aborda situatiile viitoare cu care se va confrunta, atat ca si copil, cat si ca adult. De cele mai multe ori, la nivel neconstientizat le dam copiilor ceeea ce noi nu am avut in viata, insa aceasta nevoie este a noastra si nu a lor. A le construi iluzia ca viata are covoare rosii inseamna a le crea premisa ca viata le va da intotdeauna statut special.

Organizatia Mondiala a Sanatatii spune ca in 2020 tinerii aflati in risc major de depresie sunt cei intre 15-29 de ani. Practic, sunt cei care intra pentru prima oara in viata. Si atunci, apar intrebarile: de ce se intampla aceste lucruri? Ce fel de copii crestem? Unde gresim?

Gresim pentru ca ne crestem copiii intr-un mediu extrem de concurential, bazat pe comparatii si recompense, unde scopul permanent al copilui devine acela de a fi cel mai bun la gradinita, la scoala. Incapacitatea lui de a-si crea si alte abilitati in afara de a livra informatie pentru a obtine o valorizare cantitativa de tipul 10/foarte bine, face ca el sa abordeze viata doar in alb si negru.

Copilul nu va avea capacitatea sa experimenteze, sa-si foloseasca creativitatea si sa merga pe drumul firesc al evolutiei, de la minus la plus. In lipsa de oportunitati  si valorizare imediata, el va fi descurajat si va demisiona in viata personala, profesionala, sociala, gasind, involuntar, in depresie sau anxietate, solutia imediata la o situatie greu de gestionat.

Gresim pentru ca, in continuare, crestem generatii de copii “fulg de nea”, copii hiperprotejati, dar foarte fragili emotional si cu o capacítate foarte scazuta de a face fata momentelor dificile din viata. Acestia sunt copiii care, mai tarziu, vor fi predispusi la depresii, anxietati pentru ca ei nu stiu sa faca fata presiunilor din mediul scolar, social sau profesional, intrucat, fie parintii au luat decizii in locul lor, fie nu sunt obisnuiti cu efortul sau nu au toleranta la frustrare si atunci nu pot face fata trairilor negative.

Gresim in a nu le asigura copiiilor cele patru nevoi fundamentale in evolutia lor: nevoia de a avea CURAJ, de a fi CONECTATI cu ceilalti, de a se simti CAPABILI, de a sti ca fiecare CONTEAZA si este valoros. Este de datoria noastra, a parintilor, sa cultivam copiilor aceste nevoi pentru a se dezvolta in echilibru emotional si a invata sa supravietuiasca in aceasta societate.

Autor: Inga Stoian

Specialist: Yolanda Cretescu, psiholog clinician, psihoterapeut adlerian, fondatoarea proiectului depreHub si presedintele Asociatiei Happy Minds, cu o practica privata de 15 ani (7 ani de psihologie militara).

Sursa foto: arhiva personala

Citeste si: Superfemei. Supermame. Povesti de viata