Ca si pentru ceilalti pui de mamifere, jocul este o parte caracteristica a comportamentului tuturor copiilor normali, sanatosi. Opinia dominanta a psihologiei este aceea ca jocul are implicatii majore in dezvoltarea psihologica a copilului.

Ce este jocul?

Cand psihologii incearca sa defineasca ceea ce inteleg ei prin joc, apar o serie de probleme. Una dintre acestea consta in a decide ce trebuie inclus sub umbrela termenului de ”joc”.
Ne limitam doar la ceea ce fac copiii sau trebuie sa includem si activitatile adultilor care participa la un joc de bingo sau jocul de popice dintr-o berarie? Si daca ne limitam la comportamentul copiilor, ce gama de activitati ar trebui incluse – pictura, jocul cu cuburi, construirea castelelor de nisip, jocul de fotbal, explorarea unui obiect nou? Toate acestea pot fi adunate sub titlul de „joc”?

Gama si diversitatea tuturor acestor activitati mentionate au dat nastere unei dileme in descrierea si explicarea comportamentului asociat cu jocul, mai ales in perioada copilariei timpurii. Exista numeroase contradictii referitoare la activitatile ce trebuie clasificate ca joc.

Unii teoreticieni au luat in considerare caracteristicile generale si functiile jocului:

• jocul este in mod esential placut si asociat cu afecte pozitive;
• este o activitate executata de dragul ei, este recompensatoare in sine si nu depinde de realizarea scopurilor din afara situatiei de joc;
• este spontan si voluntar si nu este provocat sau controlat de altcineva;
• necesita o implicare activa a participantului;
• nu este acelasi lucru cu „viata reala” si nu trebuie luat in sensul strict.

Desi aceasta lista de caracteristici este atragatoare, definirea jocului sub forma unei liste de trasaturi nu este asa de simpla precum ar parea. Exista unele trasaturi care pot fi intalnite la toate activitatile de joc; probabil cu totii suntem de acord ca oamenii se joaca mai degraba din placerea de a participa, decat din motive impuse din afara. Totusi, sunt si alte trasaturi care nu se gasesc in mod necesar la toate tipurile de joc.

Potrivit lui Gardner (1982), scopurile jocului in dezvoltarea copilului sunt:
o mai buna cunoastere a lumii, un control mai adecvat al problemelor si temerilor;
intelegerea superioara a propriei persoane si a raportului cu lumea
oferirea posibilitatii explorarii relatiilor dintre realitate si fantezie, o arena in care formele de gandire intuitive pot fi liber testate.

Aspectele sociale ale jocului

Din punct de vedere social exista o secventa clara a dezvoltarii identificata in stilul de joc al copilului, in special in primii ani de viata. De pilda, pana la varsta de 18 luni predomina jocul solitar cu obiecte, cum ar fi jucariile, la 3 ani apare jocul paralel, cu ceilalti copii, uneori observarea si imitarea acestora, dar fara o interactionare reala. In jurul varstei de 4 ani jocul devine din ce in ce mai mult social si au loc interactiuni simple. Initial, aceste interactiuni sunt destul de rigide, dar, in scurt timp, ele implica activitati de genul „ofera si primeste”, luand forma cooperarii.

Teorii despre joc: Piaget, Freud și alții 

S-au elaborat numeroase teorii ale naturii si scopurilor activitatii de joc, unele dintre ele datand de la sfarsitul secolului al XlX-lea. Acest capitol va mentiona cateva dintre cele mai recente teorii.

Piaget a investigat legatura dintre evolutia jocului si dezvoltarea gandirii si a sustinut faptul ca nivelul de dezvoltare al copiilor poate fi dedus, in parte, din activitatile de joc. El a formulat trei stadii principale ale activitatii de joc:

1) deprinderea de joc corespunde stadiului senzoriomotor al dezvoltarii (aproximativ de la nastere pana la 2 ani). Se pune accentul asupra exersarii si controlului miscarilor, si asupra explorarii obiectelor prin observare si atingere. Activitatea de joc a copiilor contine multe miscari repetitive care sunt facute din simpla placere de a-si demonstra maiestria deprinderilor implicate;

2) jocul simbolic coincide cu stadiul preoperational (aproximativ de la 2 la 7 ani). Copilul angajeaza fantezia si produce realul in joc si se bucura cand foloseste un obiect pentru a simboliza pe un altul – astfel, un fotoliu poate deveni un autoturism, o coala de hartie devine o rochita eleganta;

3) jocul cu reguli caracterizeaza stadiile operationale (de la aproximativ 7 ani). Procesele de gandire ale copilului devin mai logice, iar jocul implica utilizarea regulilor si procedeelor. Piaget sustine ca jocul este o expresie a procesului de asimilare, in care copilul incearca sa inteleaga lumea din jur si s-o schimbe pentru a corespunde propriei intelegeri si experiente.

Teoria psihodinamica a dezvoltarii, Freud vede in joc un mijloc de eliberare a emotiilor ingradite. Copiii folosesc jocul pentru a explora si controla propriile sentimente despre viata, exteriorizandu-si teama si anxietatea intr-o situatie sigura. Prin urmare, jocul poate fi considerat ca un mecanism de aparare impotriva problemelor si ca modalitate de control al comportamentului.

Erikson, in 1963, afirma ca jocul copilului este forma infantila a abilitatii umane de a face fata experientei prin crearea situatiilor model si de a domina realitatea prin experimentare si planificare.

Abordarea psihodinamica a jocului se caracterizeaza prin utilizarea terapiei prin joc la tratarea copiilor „perturbati”. Formula de baza este aceea ca activitatea de joc a copilului reprezinta reflectia psihicului sau inconstient. in timpul procesului terapeutic, copilul este incurajat sa se joace, intr-o situatie generatoare de securitate, cu obiecte cum ar fi papusi, cuburi etc. Prin sedintele de joc se identifica semnul emergentei continutului refulat si se pune capat anxietatilor copilului.

Vigotsky (1967) considera activitatea de joc ca fiind principalul factor al dezvoltarii generale. Autorul s-a concentrat mai ales asupra regulilor jocului. Copilul care este confruntat cu o problema elaboreaza in mod inconstient o situatie reala, careia ii este usor sa ii faca fata. Un astfel de joc implica utilizarea unui set de reguli si procedee care il fac pe copil capabil sa considere ca un obiect extras dintr-un context familiar este altceva – astfel, o matura poate deveni un cal, iar „regulile” jocului ii permit copilului sa se comporte intr-o maniera detasata de realitatea cotidiana.

Vigotsky pretinde ca jocul creeaza o zona de dezvoltare proximala, unde copilul poate opera la un nivel superior varstei sale normale; de exemplu, executarea pentru prima data a unor miscari de scriere. O modalitate de a evalua potentialul de dezvoltare al copilului la un anumit moment consta in observarea diferentei dintre nivelurile de activitate obtinute in timpul jocului si cele ale comportamentului uzual.

Bruner (1976) evidentiaza potentialul de invatare a jocului si considera jocul ca fiind mijlocul de obtinere a deprinderilor fizice si cognitive la copii. Jocul implica experimentarea unor actiuni mai restranse, care mai tarziu pot fi combinate cu o deprindere mai complexa, de nivel superior. Astfel, un copil de 2 ani caruia i s-a dat un set de jucarii de construit, mai intai va explora si manui piesele individuale. Dupa o perioada de timp, copilul va experimenta utilizarile si combinatiile posibile pana cand, eventual, va fi capabil sa asambleze cu incredere piesele. Acest tip de joc ii permite copilului sa inteleaga lucrurile – de exemplu, relatiile spatiale si mecanica – intr-o situatie relaxata, neamenintatoare. Prin urmare, activitatea de joc contribuie la rezolvarea problemelor si la intelegerea modului de utilizare a instrumentelor.

Studii asupra activitatii de joc

Multe dintre teoriile referitoare la importanta jocului au fost elaborate fara vreo dovada reala care sa sustina valoarea sa in procesele de dezvoltare. In acest sens, de mai bine de 20 de ani s-a efectuat o gama ampla de cercetari.

SURSA: Birch, Ann (2000). Psihologia dezvoltarii, Ed. Tehnica, Bucuresti, pag. 76/86

Continuarea articolului STUDIU. Jocul are implicatii majore in dezvoltarea psihologica a copilului AICI.