Tendinta parintilor de a-si compara permanent copilul cu ceilalti copii are efecte pozitive, dar si negative asupra dezvoltarii si personalitatii lui. De fiecare data cand iti doresti sa-i spui ceva prin care il compari cu un alt copil, stii ce isi doreste copilul sa-ti spuna? Drag parinte, accepta-ma, sustine-ma, iubeste-ma asa cum sunt!
Inca din momentul in care ai aflat ca esti insarcinata ai inceput probabil sa te gandesti la felul cum va arata copilul tau, la felul cum va creste si, de ce nu, chiar la realizarile pe care le va avea. Este o tendinta fireasca pe care aproape fiecare persoana o are: aceea de a avea anumite asteptari de la propriul copil, pe baza carora formeaza o imagine ideala a acestuia. Totul este in functie de pesonalitatea parintilor si tot de asta depinde felul cum vor reactiona din momentul in care se va naste si va fi sau nu conform asteptarilor. De la acest aspect apar anumite dificultati in relatia parinte-copil care, de-a lungul timpului, pot afecta in mod decisiv formarea personalitatii micutului. Aproape in mod firesc, fiecare parinte isi pune intrebarea daca propriul copil a ramas cumva in urma celorlalti.
Pe masura ce creste, incepe cursa comparatiei cu fratele sau sora mai mare, daca exista, cu copilul de aceeasi varsta al prietenilor, cu copilul rudelor, cu copii mai mari sau mai mici din parc… Suna cunoscut, nu-i asa?
Parintii devin nerabdatori, si inainte chiar de a sti sa vorbeasca bine, copilul e asaltat cu carticele, cu invatatul numerelor, literelor, cititului. Nu mai are voie sa stalceasca cuvintele, trebuie sa stie poezii tot mai grele, sa construiasca, sa deseneze, sa cante. Si, in tot acest timp, sa fie cuminte, ascultator. Are voie sa se joace, desigur, dar frumos. Atentia este comutata astfel, de la ceea ce copilul asimileaza, de la progresele lui firesti, la ceea ce inca nu stie sa faca. Aceasta duce la o perpetua nemultumire fata de copil, nemultumire exprimata direct sau indirect, de fata cu copilul sau in absenta lui, adesea sub forma de reprosuri ale mamei fata de tata sau invers.
Parintii cu o puternica frustrare personala sau pe fondul unor neimpliniri pun inconstient presiune pe obtinerea satisfactiei personale prin procura, prin realizarile copiilor. Si asta pentru ca cel mic este perceput de parinte ca o realizare a lui personala si nu ca o fiinta care are dreptul la propriul ritm de dezvoltare, la propriile realizari si esecuri.
Nu este vorba de o rea intentie a parintilor, ci de o reactie inconstienta, generata de propriile frustrari si particularitati ale dezvoltarii, din copilarie pana la varsta adulta. Sigur ca intentiile sunt cele mai bune si scopul final al parintelui este ca fiul sau fiica sa reuseasca in viata si sa nu sufere insa, din pacate, ceea ce intelege copilul din comportametul si atitudinea parintilor este cu totul altceva: „Nu esti suficient de bun”, „Toti sunt mai buni ca tine”, sau, si mai rau: „Daca ma iubesti, trebuie sa fii cel mai bun”, „Te iubesc doar daca esti cel mai bun”…. Consecintele sunt dezastruoase pentru copil dar, mai ales, pentru adultul care va deveni. Pe termen scurt, este posibil ca unii copii sa atinga performantele dorite de parinti, altii insa vor dezvolta o rezistenta care ii poate duce la contra-performante. In orice caz, pe termen lung, vor crea disfunctii in adaptarea lor la viata.
Accepta copilul asa cum este!
O atitudine corecta a parintilor ar trebui sa aiba la baza un lucru foarte simplu: respectul fata de propriul copil, respect datorat oricarei fiinte umane. Putini parinti isi pun aceasta problema, li se pare de la sine inteles. Sunt campioni la a cere sa fie respectati, dar, fara sa isi dea seama, ofera putin respect. Adesea, il confunda cu bunele lor intentii izvorate din dragoste, cu dorintele si ambitiile lor, cu superioritatea celui care stie mai bine, care are mai multe informatii. Cand nu incurajam eforturile copilului sau, si mai rau, cand il comparam depreciativ, cand il jignim, cand ii adresam cuvinte pe care nu am avea curajul sa le spunem altora, este clar ca nu il respectam. Rostul parintilor este acela de a oferi copiilor iubire neconditionata si de a-i ajuta sa se formeze ca oameni. Nu atat de a-i „umple” cu informatii, cat de a le cultiva dorinta de cunoastere, gustul pentru frumos, deschiderea catre relatii interumane armonioase.
Copilul tau are nevoie sa stie de la tine ca este o persoana valoroasa, care merita sa fie placuta de catre cei din jur, sa fie acceptata asa cum e, care are calitati dar si defecte pe care le poate corecta. Tine cont ca pentru el, tu esti cea mai importanta persoana, persoana de a carei parere depinde intreaga dezvoltarea a personalitatii lui. Este important sa iti placi copilul asa cum e si sa nu te lasi dominat de o imagine ideala, pe care a construit-o poate inainte de a se naste.
