ADHD inseamna tulburare prin hiperactivitate si deficit de atentie. Un copil ce manifesta o astfel de stare pur si simplu nu poate sta locului, e ca argintul viu, nu se poate concentra si adesea devine obraznic, rebel, agresiv. Este ADHD, tulburarea copiilor moderni?
Daca in urma cu 20 de ani ADHD era cotat cu o prevalenta de 6-8% in randul populatiei de copii, astazi cifrele indica un procent de aproximativ 13-14%.
Un prim pas spre ameliorare este cunoasterea acestei stari de catre parinti si familie, pentru a se reusi o interventie precoce.
De cele mai multe ori, parintii pun acest comportament pe seama varstei si asteapta ca, odata cu trecerea anilor, manifestarile de conduita ale copilului sa se imbunatateasca.
La un an, parintii si rudele cred ca cel mic este foarte simpatic, la doi ani toti sunt deja lesinati dupa limbajul sau complex, il considera genial, iar la trei ani ii lauda de acum personalitatea, pentru ca el nu cedeaza, da din picioare, urla, are crize de afect si comportamentul devine din ce in ce mai…problematic.
Sindromul hiperkinetic cu deficit de atentie, ADHD, este o tulburare behaviorista care se manifesta prin lipsa concentrarii, concomitent cu dificultatea realizarii unei sarcini.
Copilul este neatent, impulsiv, hiperactiv, agitat, are un comportament inadecvat. Simptomele devin evidente odata cu inceperea scolii.
Copilul are note si scoruri mici la testele de aptitudini, nu se poate organiza, nu-si poate planifica timpul de invatare, are probleme de socializare, isi creeaza o imagine de sine negativa si are impresia ca este respins de colegi. Parintii ii pedepsesc sau ii bat, crezand ca nu depun destul efort la scoala.
De fapt, este vorba despre o modificare neurobiologica ce ii impiedica pe acesti copii sa inregistreze performante academice, ne-a precizat tot Mircea Tiberiu. 50% dintre dansii ajung la maturitate cu aceleasi simptome, avand probleme in a-si pastra locul de munca, familia si suferind de tulburari afective, indeosebi depresie.
Odata descoperita cauza, exista solutii.
Atat psihologii, cat si psihiatrii considera ca medicamentele imbinate cu psihoterapia au rezultate mai bune decat fiecare dintre ele separat. Astfel, se poate apela la specialisti.
In privinta psihoterapiei, s-a constatat ca procesul terapeutic are o eficienta sporita cand se desfasoara in cadrul unor grupuri de copii. Impreuna, acestia invata sa relationeze, nu se mai simt izolati, descurajati, ajung sa coopereze, sa comunice, deprind o serie de reguli. Si toate acestea le accepta mult mai usor de la cei asemenea lor decat de la adulti. In grup, copiii pot face spectacole, pot picta pe aceeasi coala de hartie, pot juca teatru.
Diagnosticul ADHD se bazeaza pe evaluarea clinica a copilului, dar si pe interviul cu parintii, educatorii sau cu alte persoane care se ocupa de el. Examenul clinic are in principal rolul de a exclude alte posibile tulburari raspunzatoare pentru simptomele respective, de a evalua puterile si abilitatile copilului, care vor fi folosite ulterior in lucrul cu acesta, si de a dezvolta o alianta terapeutica cu cel mic. Un copil intre doi si patru ani e dificil de diagnosticat deoarece comportamentele specifice varstei pot fi confundate cu simptome hiperkinetice. Pentru un diagnostic corect, copilul trebuie vazut de mai multe ori.
Una din caracteristicile tulburarii este inconstanta: un copil care prezinta in mod normal simptome ADHD poate, pentru o ora sau doua, sa-si suprime comportamentul problematic, intr-o situatie total noua pentru el sau intr-o interactiune de tip unu la unu cu un adult necunoscut.
In formele usoare de ADHD si nu numai, simptomatologia se poate manifesta doar in contextele in care copilul trebuie sa depuna efort sustinut, la gradinita sau la scoala de exemplu, unde e nevoie sa se supuna unor reguli sau unui program mai riguros.
In acest caz, ADHD poate fi considerat o tulburare dependenta de context. Uneori, ADHD poate fi confundat cu tulburarea de opozitie.
Aceasta presupune refuzul de a se implica in anumite activitati sau sarcini ce necesita efort sau concentrarea atentiei, deoarece ei nu vor sa se supuna solicitarilor celorlalti.
Astfel de manifestari apar si in cazurile de ADHD, insa hiperactivitatea intervine si in situatii cand se realizeaza activitati ce nu sunt impuse. Rareori se inregistreaza cazuri pure.
Adesea, simptomele apar impreuna cu tulburarea de limbaj, de invatare, cu retardul mintal sau cu tulburarea autista.
Conform Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders (DSM IV), criteriile de diagnosticare pentru hiperactivitate sunt reprezentate de urmatoarele manifestari de comportament:
– copilul isi misca des mainile sau picioarele sau freamata pe scaun;
– el isi paraseste locul in clasa sau se retrage din alte contexte organizate;
– copilul fuge sau se catara excesiv in situatiile in care acest lucru este nepotrivit;
– cel mic are dificultati in a se juca sau in a se angaja in activitatile caracteristice timpului liber, fara sa faca zgomot;
– se afla des pe picior de plecare sau actioneaza ca si cum ar avea un motor;
– copilul este impulsiv;
– el raspunde inainte ca intrebarea sa fi fost formulata in intregime;
– ii intrerupe sau inoportuneaza pe altii destul de frecvent (se amesteca in conversatiile sau jocurile altora).
