In jurul varstei de 2-3 ani, copilul invata sa spuna „nu“. Prin acest „nu“ el incepe sa se afirme ca individ diferit de altii. El invata deci sa se exprime pe el insusi si intentiile pe care le are, nu doar prin intermediul capriciilor, ci printr-o expresie verbala care exprima un gand concret. Acest prim „nu“ al copilului poate fi tradus ca principiu al formei sale particulare de autonomie. Avem de-a face, deci, cu negativismul primar. Pe masura ce creste, copilul va incepe sa spuna „nu“ si la lucruri pe care inainte le facea fara sa protesteze si pe care acum le refuza in mod absolut. In aceasta perioada, copilul poate fi impulsiv, neintelegator si instabil. El poate manifesta tendinte ostile fata de adult, pentru ca odata cu diversificarea activitatilor si marirea „campului sau de actiune“ se inmultesc si frustrarile lui. El doreste acum jucariile altora, dar daca le obtine nu mai este interesat de ele. Daca nu este lasat sa faca ceea ce doreste sa faca el singur, se poate infuria.

In jurul varstei de 3 ani, copilul dobandeste siguranta de sine si o mai mare independenta si cooperare.

“Atasamentul se manifesta foarte evident la copiii mici. Teama ii face sa se refugieze in bratele mamei sau sa se ascunda in spatele ei. Cand sunt obositi, cer insistent sa fie luati in brate sau se lipesc de mama. Se intampla chiar sa nu permita mamei sa se indeparteze, pentru a nu li se intampla ceva rau.”