Aveam impresia că știu multe despre îngrijirea și creșterea unui bebeluș. Știam că un bebeluș poate plânge mult, că poate experimenta colici, că trebuie să-l ajuți să eructeze, că doarme mult la început, că mănâncă des și în consecință, vor fi multe scutece de schimbat. După ce am devenit mamă mi-am dat seama că de fapt, nu prea știam multe lucruri despre îngrijirea bebelușului și nici nu realizam cât de mult din dinamica vieții mele se va schimba. Când cineva îți zice că un copil schimbă multe, vă rog frumos să-l credeți, pentru că exact așa și este!

Mi-am dorit ca bebelușul să fie hrănit exclusiv cu lapte matern, adică să alăptez, dar în mare proporție la început chiar nu am înțeles toate acele emoții și sentimente care implicau această alegere.

”Vai, dar să alăptezi este firesc…” Ei bine, nu aș spune că este chiar așa. Da, alăptarea este o binecuvântare, dar să recunoaștem că această ”chestiune” are și vreo 50 de nuanțe de chin.

Adevărul este că micuțul meu deși îmi căuta la început sânul și deschidea gurița, nu a știut cum să apuce mamelonul, cum să sugă, cum să se hrănească practic, deși era un copil născut la termen, cu o greutate bună (ba chiar peste medie), sănătos, cu nota 10 la scorul Apgar, uite că la testul de alăptare lua calificativul ”insuficient”. Așa că, am înțeles foarte repede că acest ”e atât de firesc să alăptezi” nu e neapărat chiar atât de firesc și a trebuit să depunem o muncă serioasă: eu, bebelușul și consultantul de alăptare. Ca să nu mai spun de durerile pe care le-am simțit la început până când am reușit să avem acea atașare corectă la sân și fără să mai plâng când alăptez (nu de fericire, ci de durere. Da, eu asta am simțit la început).

Apoi am realizat că tot ce programam pentru fiecare zi era în funcție de ”programul” de alăptare, care oricum era la cerere (după cum cerea micuțul). Și parcă toată viața mea era cumva între acele ședințe de alăptare.

Nu mai eram deloc ”fashionista”, căutam să port doar ceva care era comod, tricourile largi și sutienele mele de alăptare erau cele mai bune prietene ale mele.

De fapt, să-ți spun ceva: tricourile pe care le purtam prin casă în primele săptămâni de alăptare erau toate ude în dreptul sfârcurilor. Nu mi-a spus nimeni că voi avea mereu tricourile ude cu vreo 30 de minute înainte de fiecare alăptare.

Și habar n-aveam că nu o să alaptez în acel minunat scaun-balansoar (special conceput ca mama să-și țină bebelușul în brațe și să-l alăpteze), ci în tot felul de poziții și locuri neașteptate (pe jos, pe covor, în pat, pe scaun, în restaurant, pe toaletă, în mașină, în magazin, în avion (hehe, cât și mai câte locuri).

Dar pe lângă toate acestea, ideea pe care am conștientizat-o abia la câteva săptămâni după ce am devenit mamă este că habar n-aveam ce fain corp am, un corp minunat care mă ajută să am grijă de o altă ființă umană, care știe să se reglez în funcție de nevoile copilului, să ofere lichid magic sub formă de lapte matern care să fie exact cum îi trebuie micuțului, când mai consistent, când mai lichid. Magie curată!

Nu am realizat ce angajament serios este alăptatul, până când nu am devenit mamă și nu am înțeles că pentru acel ”firesc” uneori e nevoie să te lupți cu multă determinare.