M-am pregatit foarte mult pentru nastere, am citit carti, am vazut filmulete, am ascultat medicul ginecolog, moasa, alte mame mai experimentate ce imi spuneam. Eram pregatita. Am fost si la un curs prenatal in care ni se explicau si aratau unele notiuni despre cum ar trebui sa ingrijim un nou-nascut si care sunt lucrurile de care ar fi bine sa tinem cont. Mi-am spus “e ok, o sa ma descurc, mi-am dat licenta, disertatia, sunt antreprenoare, stiu cum sa gestionez situatii mai grele, stiu sa gasesc solutii orice-ar fi”. Atitudinea mea era una laudabila, stiu, dar parca prea idealista.
Am nascut natural, pentru ca asa imi propusesem. M-am ridicat repede din pat, am putut sa ma misc libera, iar acest lucru a contat foarte mult pentru mine. Imi amintesc foarte bine cand mi-am vazut pentru prima data cum arata abdomenul meu dupa nastere: fara bebelus inautru arata foarte ciudat, ca o bucata de carne cu piele, atarnand dezgustator. Recunosc, m-am speriat la inceput.
Dar cel mai mult m-a speriat momentul in care mi-a fost adus bebelusul, ca sa incerc sa-l hranesc (ma agatasem de ideea ca trebuie neaparat sa alatez) si nu prea imi dadeam seama de ce nu functiona nimic din ce imi spusesera educatorul prenatal atunci la cursurile pe care le-am facut in timpul sarcinii. Apoi bebelusul a inceput sa planga de frustrare ca nu ii venea lapticul, iar eu am explodat intr-un plans isteric de a venit o asistenta medicala speriata sa vada ce se intampla…
Nu vreau sa te impovarez cu toata experienta mea de la inceput legata de alaptare sau de recuperarea mea de dupa nastere, ci mai curand as vrea sa-ti scriu despre cat de ingrijoarata am fost dupa nastere ca nu o sa ma descurc sa ingrijesc bebelusul meu atat de dorit.
Doamne, si acum imi amintesc cum am schimbat primul scutec, acolo in spital. Teoretic, stiam pas cu pas ce am de facut. Practic, daca era sa ma urmareasca cineva dintr-o parte, paream ca si cum habar n-aveam despre ce fac. In plus, nu stiam ca un bebelus poate sa regurgiteze atat de des lapticul. Aveam toate hainele murdare de lapte scos de puiul meu mic. Iar cea mai mare panica a inceput in momentul in care am fost externati, a venit sotul sa ne ia de la spital, am pus bebelusul in scaunelul de masina (cate emotii si acolo!) si ne-am pornit spre casa, iar cand am ajuns, cred ca am avut un mic atac de panica: “ce facem acum cu bebelusul?”, “cum ne descurcam?”.
Nu o sa-ti spun ca totul a fost foarte simplu, dar ne-am organizat si incet-incet chiar am scos-o la capat. Probabil am si facut pe parcurs cateva mici greseli (poate chiar au fost mai multe, nu stiu), dar acum sunt mult mai stapana pe situatie, stiu exact ce si cum sa fac, si incerc sa nu mai am asteptari total nerealiste de la mine.
