Imi amintesc cu drag despre vremurile in care eram racita. 🙂 Asta inainte sa fiu mama, atunci cand aveam voie sa racesc, aveam voie sa am grija numai de mine.

Era asa: stateam timp de cateva zile mai mult in pat, cu servetele pe langa mine, cu laptopul in brate, uitandu-ma la toate filmele din lista, citind orice imi doream, savurand linistea. Puteam sa beau multe ceaiuri cu miere, sa ascult muzica, sa dorm (chiar si la pranz). Eram racita, dar atmosfera era aproape divina. Ah, ce amintiri!

Nu-mi placea sa racesc, dar imi placea tot acel timp pe care-l aveam la dispozitie. Dolce far niente. Exact asta era!

Acum pot sa spun, cu multa convingere, ca, de cativa ani nu am mai racit. Exact de cand am devenit mama. Sau ma rog, racita m-am simtit, pentru ca am reusit sa iau, pe rand, toate acele raceli-viroze-bacterii nu stiu de care, pe care mi le aducea copilul cu generozitate de la gradinita, de la locul de joaca, de oriunde. El mi le aducea, eu le luam (ca asta fac mamele), apoi trebuia sa ingrijesc de copil, iar eu… sa uit ca sunt racita-virusata-bolnava.

Cred ca este o lege nescrisa ca mama nu are voie sa raceasca. Niciodata! Si ce daca are febra, nasul e rosu (exact cum are renul Rudolf), tuseste, parca are si ceva dureri in gat, si o stare generala prea putin prietenoasa… Mama nu e racita!

Iata, spre exemplu, atunci cand este racit tatal copilului, domnul sot, e alta poveste. Aceea nu e o simpla raceala… Nuuuu, zici ca e o condamnare, sentinta irevocabila la pat, cu ingrijiri si atentii speciale, cu empatie din plin din partea tuturor membrilor de familie. Tati e RACIT, va rugam sa ne acordati putina intelegere. Ce noroc are mama, ca ea niciodata nu raceste! Ma rog, nu are voie sa raceasca.