E sambata. De dimineata imi tot spun: ”Ba da, o sa iesi azi din casa si o sa te duci in Parcul Izvor. Sa nu te prind ca incerci sa dai inapoi, sa zici ca esti racita, ca esti obosita, ca nu ai chef, ca ti-e lene! O sa te duci! ”

S-a facut trei dupa-amiaza. Daca nu plec ACUM, parca vad ca nu mai plec. Si-o sa-mi para rau dupa aia, pentru ca mor de curiozitate sa vad si eu ce-au vazut clujenii si brasovenii la editiile anterioare ale celui mai mare festival al familiei din Romania, LollyBoom. Anul acesta este organizat pentru prima data la Bucuresti, la mijloc de octombrie, si vremea e cum nu se poate mai buna, Parcul Izvor e la o aruncatura de bat… Ma rog, poate doua si un pic. Si-am si ajuns.

Copii talentati…

Ma duc tinta catre balonul cu aer cald, nu de alta dar n-am mai vazut niciodata unul atat de aproape.  Pustimea il priveste – ca si mine – cu gura cascata. Curajosii se si urca in el, pentru o ridicare, asa, la vreo 50 de metri. Nu ca mi-ar fi frica, dar lasa sa se bucure copiii.

Ceva mai incolo este amenajata o scena. Micuta, dar nici artistii nu sunt mari. Deocamdata. O sa fie ei, cand vor creste. Sigur o sa fie mari artisti. Ma uit la balerinele gratioase care abia ating podeaua, la calusarii patimasi care scot praful din ea, la papusile astea vii imbracate in costume colorate, si ma mir, si ma bucur, si imi spun (a cata oara?!) ca suntem binecuvantati cu o multime de copii talentati.

… si frumosi!

In spatele scenei, emotie, freamat, veselie dar si nerabdare. Mamici, tatici, bunici, costume imaculate sau colorate, apretate, calcate, pregatite sa fie imbracate de ”vedete”. Fetite gurese ca niste vrabiute, razand multumite ca au fost rujate si rimelate, ceea ce le face sa se simta si mai speciale. Le-as fi spus mamicilor ca aceasta cochetarie e inutila, ca sunt frumosi oricum, tocmai datorita naturaletii… Ca sunt perfecti asa cum sunt. Dar nu e treaba mea.

Magie si culoare

Programul la scena intra intr-o mica pauza. Numai bine. Pentru ca ma duc sa ma bucur si eu, tot ca un copil, de ce au pregatit organizatorii festivalului pentru musafirii mari si mici. Ma bucur de culori, de personajele pe picioroange, de mimi si de statuile vivante, de clovni si de baloanele uriase de sapun. De trenuletul coborat parca pe sine dintr-un joc Lego, de toboganul gonflabil, de turta dulce si de inghetata din fructe adevarate. Ma bucur de bucuria lor intr-o lume magica si foarte, foarte colorata.

Vezi ca si tu poti?!

Din loc in loc sunt corturi in care micutii participa la fel de fel de ateliere: se modeleaza, se picteaza, se confectioneaza tutu-uri pentru papusi si prinzatoare de vise. Zeci de perechi de ochisori concentrati, sute de degetele mai mult sau mai putin indemanatice, pensule, acuarele, figurine din ipsos, sfoara, pene si fasii de tul. Si, la final, zambete largi, chipuri pe care se vede multumirea celui din mainile caruia a iesit ceva. Minunat si daca este imperfect.

Dau roata parcului o data, si inca o data, si inca o data, trecand pe unde am mai trecut, fara sa ma plictisesc. Trag de timp, pentru ca nu vreau sa ma intorc acasa. Ma uit la ceas si vad au trecut mai bine de doua ore de cand sunt aici. Cum fuge timpul… Cum trece copilaria…

Măcar de-ai sti ca ai gresit

Imi caut cu privirea iesirea din parc cea mai apropiata de statia RATB. Si privirea mi se lipeste de un cort pe care nu il observasem. De fapt il observasem, dar am crezut ca este punctul de prim ajutor amenajat special pe durata festivalului. Cu niste ani in urma am facut cursul de prim ajutor la Crucea Rosie, asa ca m-am indreptat, instinctiv, catre cort. Surpriza! Placuta! Era tot un atelier in care o voluntara, asezata in genunchi, langa manechin, explica pe intelesul invataceilor cum se verifica starea de constienta a unui copil caruia i s-a facut rau. Tocmai se pregateste sa le dezvaluie manevrele de resuscitare. Le fac poze cu telefonul si raman pe pozitie, pregatita, asteptand sa prind cadrul cel mai interesant: cand copiii vor exersa pe manechin. De pe margine, un tatic plictisit si dezinteresat, isi striga fetita careia voluntara ii captase intreaga atentie:

• Karina! Kaaariiinaaa!!! Hai, tata, sa mergem!

Copila, dezorientata, se uita la taica-sau, se uita la voluntara, si se ridica vadit jenata.

Pacat, domnule draga… Mare pacat! Fetita dumitale tocmai invata sa salveze o viata. Si se vede ca o si interesa. De ce nu ai lasat-o? Imi inghitit vorbele si gandurile si-mi vad de drum. De data asta era sau nu si treaba mea?

Ma mai uit o data in urma, peste umar, la parcul tot mai plin si mai zgomotos. Pe scena canta o adolescenta de vreo 14-15 ani. O piesa a Deliei. ”Cand ma trezesc esti chiar aici/Si innebunesc cand ma atingi./Pe aripi de vant ma arunc/Dar tu ma prinzi si ma saruti flamand.” Oameni mari, nu e cam mult?!

AUTOR: Laura Bogaciu