În timp ce-mi pun copilul noaptea la somn, în pijamalele lui cu diverși eroi din desene animate, îmi vin tot felul de gânduri, fie de recunoștință, pentru că puiul meu este în pătuțul lui, este sănătos, este cu mami și tati, fie de tristețe, pentru că alți copii nu merg acum la somn în pătuțurile lor, în pijamalele lor, cu plușurile lor preferate. Acum, mintea îmi fuge către toate acele mame care își adorm copilașii undeva prin buncăre sau prin diverse adăposturi, către acele mame care sunt acum în Ucraina și poate nu au siguranța zilei de mâine, către toate acele mame care sunt departe de casele lor, poate chiar de soții lor și inimile cărora sunt puternic împovărate în aceste momente.
Mă uit la copil cum doarme liniștit și mă hotărăsc să-i mai aduc o păturică, ca să fiu sigură că nu îi e frig. Apoi, mă cuibăresc lângă el, îl cuprind încet și îi ofer pupici pe căpșor, ca să mă simtă aproape, ca să știe că este în siguranță. Fac aceste lucruri pentru că pot, am această posibilitate. Pentru că nu stau trează și înfricoșată, ascultând sirene și explozii care se aud în apropere, pentru că nu am o geantă ”de urgență” pregătită lângă ușă, în caz de trebuie repede să plec din casă.
Nu sunt terifiată că nu am suficiente provizii să-i ofer copilului mâncarea sau medicamentele de care are nevoie, nu trebuie să caut speriată un nou loc cărui să-i spun (temporar) ”acasă”.
Sunt mamă, înțeleg și simt teroarea tuturor mamelor care se află acum în Ucraina, acolo unde e război.
Maternitatea ne leagă acum sufletește ca nimic altceva. Maternitatea traversează continentele, oceanele, trece peste diferențele politice. Maternitatea are propriul său limbaj și ne înțelegem doar dintr-o privire. Maternitatea ne unește inimile, așa că astăzi, în timp ce stau în siguranță în casa mea, mă doare mult sufletul pentru mamele din Ucraina și mă rog pentru ele. Am speranța că mamele de acolo sunt puternice, că vor rezista, că lucrurile se vor liniști, pentru că asta îi învățăm noi mereu pe copii: binele învinge întotdeauna răul, nu-i așa?
