Draga mea,

Esti atat de aproape de momentul in care iti vei duce copilul pentru prima data la scoala! Nici nu te intreb daca ai emotii. Nu te intreb nici macar ce ganduri ai. Pentru ca le stiu. Le simt. De aceea, iti scriu o scrisoare, pentru tine, mama care isi duce copilul pentru prima data la scoala.

Citeste si: Cum sa construiesti o relatie excelenta cu copilul tau?

Copilul tau care parca alaltaieri era bebelus, ieri il duceai la gradinita, astazi este pregatit sa inceapa o noua etapa in viata lui. Atat de importanta pentru el. Atat de emotionanta pentru tine.

Esti mandra si ii zambesti copilului. Ca uite e mare. Dar cate griji si nelinisti te cuprind… ei bine, acelea stiu ca le tii pentru tine. Le inteleg din priviri. Le inteleg din oftat. Le inteleg pentru ca mi-am dus si eu, intr-o zi, copilul pentru prima data la scoala.

Imi amintesc foarte bine ca inainte ca puiul meu sa mearga la gradinita eram cuprinsa de tot felul de intrebari, emotii, idei si nelinisti. Oare cea care va fi educatoarea lui il va indragi? Oare va avea cu adevarat grija de el? Oare va fi trist? Oare ii va fi dor de mine?

Si crezi ca s-au schimbat foarte multe de atunci? Au ramas, in principiu, aceleasi intrebari. Eu (teoretic) ar fi trebuit sa fiu mai relaxata, mai experimentata, mai increzatoare. Si am fost!  

Eh, pe cine incercam sa mint… Intre noi fie vorba, n-am fost chiar atat de pregatita.

Simteam ca parca lista de intrebari si nelinisti se marisera.

Oare o sa-i placa scoala? Oare o sa mearga de placere? O sa aiba materii preferate? O sa indrageasca invatatoarea? O sa-si faca prieteni? O sa fie stresat cu temele pentru acasa? O sa manance pachetelul pregatit de mine? O sa fie multumit de ce o sa-i pun in pachetel? O sa reziste sa stea atata in bancuta lui? Daca o sa fie prea obosit? Daca o sa fie o presiune prea mare pentru el? Daca rucsacul va fi prea greu? Si tot asa.

Si uite ce s-a intamplat atunci cand mi-am dus copilul la scoala.

Mi-am dus copilul pana la poarta scolii, iar acolo a venit doamna invatatoare sa-l ia. Copilul meu si-a luat rucsacelul, mi-a zambit si a plecat. M-am bucurat ca a fost atat de decis. Dar jur ca in momentul in care s-a desprins cu atata usurinta de mana mea, am simtit ca lumea mea se scufunda exact atunci.

Am zambit de fericire, ca a decurs totul foarte bine. Dar am si oftat de tristete, gandindu-ma ca “uite, puiul meu nu prea mai are nevoie de mine”. Da, recunosc, exact acesta a fost gandul. Dar a urmat imediat si gandul incurajator ca “e din ce in ce mai independent. Inseamna ca mi-am facut treaba bine. Pentru ca asta trebuie sa facem noi, mamele, nu-i asa? Sa ne iubim copilul, cat de aici pana la soare, sa-l ajutam sa treaca prin toate etapele, astfel incat sa-i fie cat mai usor. Si da, sa-l invat sa nu depinda de mine. Sa se desprinda usor. Si sa-si traiasca viata frumos!”. 

Stiu toate acestea, draga mea. Stiu ca le stii, si le intelegi si tu.

Cu toate acestea, stim ambele ca “desprinderea” aceasta este cam … dureroasa.

Si in primele zile ale lui de scoala, doar perna mi-a stiut „of”-urile. 

Cu drag,

O mama care si-a dus copilul pentru prima data la scoala. Si care iti zice simplu: „Totul va fi bine. Pentru ca asa va fi”!