Cand auzi de Anthony Hopkins, Sylvester Stallone, Jack Nicholson, Tom Cruise, Cher, Magic Johnson, Michelangelo, Leonardo da Vinci, Gustave Flaubert, Agatha Christie, Jules Verne sau Albert Einstein, cu siguranta, nu-ti trece prin gand faptul ca …toti au fost diagnosticati cu dislexie.

Desi in Romania s-a vorbit prea putin si sporadic despre fenomentul dislexiei, fiind necunoscut nu doar oamenilor de rand, ci si multor pedagogi, se pare ca tulburarile de invatare, intre care si tulburarea de citire, afecteaza 1 din 10 copii.

Potrivit Evei Bartok, presedintele Asociatiei Romane pentru Copii Dislexici, se poate vorbi de tulburari de invatare in cazul acelor copii la care rezultatele obtinute la citit-scris sau socotit raman mult sub rezultatele asteptate, raportate la nivelul capacitatilor intelectuale si la efortul depus pentru invatare.

Tulburarea de invatare poate aparea la orice nivel de inteligenta, chiar si la un nivel de inteligenta superioara. Nu se explica prin lipsa exersarii, lipsa de motivare, factori emotionali sau slaba pregatire a profesorilor. Nu depinde de nationalitate sau de nivelul socio-cultural al familiilor. Are la baza o disfunctie neurologica, dar este influentata si de ereditate.

Formele tulburarilor de invatare includ Dislexia = tulburare de citire (citire lenta, cu greseli, dificultati in intelegerea textului citit), Disgrafia = tulburare de scriere (scriere urata, cu greseli, greseli de ortografie) si Discalculia = tulburare de calcul.

Unii specialisti considera ca tulburarea de invatare nu este o boala, ci o modalitate speciala de prelucrare a informatiei, datorata dezvoltarii si functionarii diferite de normal a sistemului nervos central.

Disfunctia neurologica poate fi cauzata de factori nocivi din timpul sarcinii, nasterea prematura, complicatiile in timpul nasterii sau diferite traume si boli care afecteaza sistemul nervos central in perioada copilariei mici. Aceste afectiuni minime ale creierului pot provoca tulburari la nivelul limbajului, motricitatii, echilibrului, schemei corporale, orientarii in spatiu si timp, atentiei, perceptiei vizuale, auditive si tactile, memoriei precum si in prelucrarea secventiala a informatiei.

Dezvoltarea deficitara a acestor capacitati poate aparea in diferite stadii de gravitate sau combinatii si constituie baza formarii tulburarilor de invatare, perturband procesul de insusire a abilitatilor de scris-citit si a celor matematice.

Fiecare dislexic este diferit, cu simptome diferite si trebuie sustinut sa se dezvolte intr-un mod personalizat. Depistarea, examinarea copiilor care prezinta simptome privind predispozitia spre dislexie sau tulburarea lexico-grafica intra in aria competentei logopezilor.

Parintii, educatoarele, invatatoarele sunt insa acele persoane care petrec cel mai mult timp cu copiii, ei avand sansa sa observe cel mai bine comportamentul si performantele copiilor. Fiind in cunostinta de cauza, ei pot apela foarte repede la ajutorul logopedului, contribuind astfel la depistarea timpurie si la asigurarea interventiei terapeutice potrivite copilului.

Dislexia este o tulburare de prelucrare a informatiilor care nu se rezolva odata cu cresterea copilului, unele caracteristici ramanand prezente pe parcursul intregii vieti a celui in cauza. Exista insa metode speciale de terapie pentru dislexie (de ex. metoda Meixner, metoda Sindelar, metoda Ayres, metoda Delacato, metoda Gosy, metoda Frostig etc.), cu ajutorul carora simptomele pot fi ameliorate si se pot preveni tulburarile in dezvoltarea personalitatii.

Succesul terapiei este influentat, in mare masura, de recunoasterea timpurie a problemei si inceperea unei terapii adecvate cat mai devreme. Copiii care sufera de tulburari de invatare sunt dezavantajati in scoala deoarece invatamantul traditional nu se potriveste cu capacitatile lor, cu modul lor specific de prelucrare a informatiei. Un climat cald, intelegator, creat de familie si scoala, impreuna cu o terapie si educatie personalizata, ii creeaza micului copil dislexic o baza solida de dezvoltare, putandu-se preveni, in acest mod, tulburarile emotionale si de comportament.

Ce trebuie sa stie parintii?

In cazul copiilor dislexici trebuie inteles si acceptat faptul ca performanta scazuta a copilului nu se explica prin lene, prostie, neatentie sau lipsa de caracter. Empatia fata de copilul dislexic presupune capacitatea de a ne pune in pielea copilului, de a rezona cu ceea ce simte si de a intelege acele trairi chinuitoare prin care trece. Copilul dislexic isi da seama ca el este diferit de ceilalti, ca nu poate face fata cerintelor si ramane in urma celorlalti, ca alti copii, mai mici, stiu lucruri pe care el nu le stie. Simte ca pentru el este imposibil, inaccesibil, ceea ce pentru altii este natural.

Copiii dislexici isi dau seama ca realizarile lor nu satisfac asteptarile parintilor, pedagogilor si nu sunt in concordanta nici cu straduintele proprii. Deoarece nu stiu sa scrie si sa citeasca bine, li se poate crea convingerea ca nu pot face nimic bine, insuccesele repetate ii pot conduce la convingerea ca nu se pricep la nimic. Acesti copii se simt incapabili, nefolositori, inutili, inferiori celorlalti. Devin din ce in ce mai pasivi, isi pierd spiritul de initiativa, nu au incredere in capacitatile proprii, nu-si mai asuma riscuri, se asteapta la insuccese. Aprecierea de sine devine instabila. invata cu din ce in ce mai putina placere si treptat se instaleaza pierderea durabila a motivatiei. Multi dintre ei reactioneaza la esecurile de invatare prin tulburari de comportament, care deseori nu sunt intelese de familie sau scoala.

Parintii devin ingrijorati, se nelinistesc din cauza evolutiei scolare a copilului, a realizarilor sale, a adaptarii scolare si a viitorului. In aceste familii, invatatul prelungit pana seara tarziu devine obisnuinta. Copilul trebuie sa invete peste puteri pentru a corespunde asteptarilor scolare, dar in ciuda exersarilor nenumarate, in majoritatea cazurilor realizarile nu sunt cele asteptate. De multe ori copilul inventeaza orice altceva ca sa amane pregatirea lectiilor. Tensiunea permanentizata datorata invatatului de acasa isi pune amprenta si pe relatia parinte – copil.

Daca se ocupa altcineva de procesul corepetarii, parintele poate sa ramana parinte, oferind sprijin emotional copilului si nu se schimba in invatator sau profesor in ochii copilului. Copilul trebuie ajutat sa devina un adult echilibrat, cu forta de viata, integrat in societate, o persoana capabila sa-si accepte problemele sale cauzate de dislexie. Trebuie gasite si dezvoltate capacitatile forte ale copilului, ca sa se simta valoros in ciuda greutatilor scolare. Cresterea stimei de sine a copilului poate fi asigurata prin aprecierea acelor rezultate mici sau mari pe care le are la invatare si prin diverse activitati: sport, muzica, arte, hobby-uri, munca voluntara, etc.

Relatiile umane sunt foarte importante. Grupurile de sprijin pentru parinti, consilierea parentala pot ajuta parintii in acest drum greu si lung. Cunoasterea unor adulti dislexici reda speranta parintilor. Relationarea cu un logoped, psiholog sau un pedagog empatic poate oferi sprijin real, impartirea responsabilitatilor si ajutor in prelucrarea situatiilor de criza. Colaborand cu logopedul, parintele poate sa se implice si in procesul de dezvoltare al copilului, cu ajutorul diferitelor exercitii sau jocuri logopedice. „Singurul lucru care ma impiedica in invatare este invatamantul.” – spunea Albert Einstein, unul dintre dislexicii renumiti. Aceste cuvinte par a fi adevarate si astazi pentru cei care sunt afectati de dislexie.

Multi dintre pedagogi nici nu au auzit despre dislexie, cunostintele legate de acest fenomen lipsesc din formarea lor profesionala. Parintele va trebui sa se implice in educatia copilului pe parcursul anilor de scoala, devenind partenerul pedagogilor si specialistilor (logopezi, psihologi, kinetoterapeuti, medici).