Una dintre prietenele mele cele mai bune a pierdut de curand sarcina…

M-am bucurat enorm cand am aflat ca este insarcinata, am incurajat-o si i-am promis ca voi fi alaturi de ea atunci cand va fi morocanoasa din cauza hormonilor, atunci cand ma va vizita si imi va cauta pofticioasa prin frigider dupa castraveti murati, ca o voi ajuta sa aleaga hainute pentru viitorul bebelus, ca ii voi oferi sfaturi de parenting si tot asa.

La cateva saptamani am aflat ca a pierdut sarcina, iar pentru acest “scenariu” chiar nu am fost pregatita. Nu am stiut ce reactie sa am, nu am stiut ce sa-i spun. Cunoscand-o atat de bine, stiam ca expresii de genul “o sa fii ok”, “lasa, esti tanara, o sa mai incerci in curand”, “bine ca s-a intamplat acum in primul trimestru si nu mai tarziu…” etc, ar fi vorbe goale, nepotrivite, ba chiar dureroase pentru ea. I-am spus atat: “vin acum la tine”. Si am fost, am cuprins-o, timp de vreo 20 de minute nu i-am spus nimic. Niciun cuvant. Mi-am sters o lacrima pe ascuns in timp ce o tineam in brate si nu am spus nimic-nimic. Nici pentru ca nu eram in stare, nici pentru ca nu gaseam nimic suficient de bun care sa o aline in acel moment. I-am oferit liniste, spatiu sa fie vulnerabila. Apoi cand s-a mai linistit, mi-a vorbit despre ceea ce simte. La cateva zile de la pierderea sarcinii, la sugestia mea, a scris despre suferinta ei si spune ca a ajutat-o mult sa scrie si a fost de acord sa public urmatoarele randuri.

“Nu stiu ce as putea sa scriu despre pierderea unei sarcini sau sa zic ceva mai mult decat au facut-o alte femei. Pot doar sa spun ca inteleg, ca le inteleg durerea. Si pe mine, pierderea sarcinii m-a lasat cu inima franta.

Mi-as fi dorit ca Pamantul sa se opreasca pentru o clipa si sa ma lase sa respir, sa am, pentru o clipa in plus, linistea aceea dinainte de a afla vestea care imi aducea durerea aceasta.

Imi amintesc foarte bine senzatiile pe care le-am simtit atunci cand am vazut liniutele acelea roz pe testul de sarcina. De bucurie, am mai facut un test, ca sa ma asigur ca liniutele se vad bine si ca nu visez. Acele liniute insemnau speranta, fericire, iubire, viitor, toate deopotriva. Treceam prin toate acele simptome de citisem ca le voi avea in primele saptamani: un pic de greata, sani umflati, mers des la baie, dispozitii fluctuante. Ha-ha, eram insarcinata si corpul imi arata acest lucru.

Dar intr-o zi m-a sunat doctorul si mi-a spus ca rezultatele testului de sange aratau ceva despre sarcina neviabila, ceva despre HCG scazut, despre pierdere de sarcina… N-am inteles nimic. Cum? Sunt cuvinte prea complicate pentru mine si mai ales, grele. Apoi am mers la consultatie, am facut ecografie si m-a lovit realitatea. Chiar am pierdut sarcina. Chiar treceam prin asta si ca sa fie realitatea mea mai crunta decat era, sanii inca ma dureau, inca aveam greturi matinale etc. Am plans. Am inceput sa plang in cabinetul doctorului, nu stiu cum am urcat intr-un taxi, nu stiu cum am ajuns acasa, nu stiu cum i-am spus sotului. Imi amintesc doar ca am plans, mult, cu patima, asa cum nu am mai plans niciodata in viata mea. Zile intregi. Pierderea sarcinii m-a lasat cu inima franta. Ca sa nu-ti mai spun ca a trebuit sa iau medicamente si sa trec prin acel proces de eliminare a tesutului embrionar si placentar. A fost crunt. Dar stiu ca sunt puternica si ca timpul vindeca. Nu stau sa caut vinovati, motive, nu fac scenarii. Imi ofer timp pentru doliu, pentru vindecare si ma ajuta ca am decis sa merg la cateva sedinte de terapie. Iar dupa ce am citit mai multe despre pierderea de sarcina, am descoperit povestile atot si atator femei care au trecut sau trec prin astfel de momente. Nu stiam, chiar nu stiam ca suntem atat de multe. ”