Irina Manolache a devenit mama pentru prima oara la 40 de ani. Are doi copii adorabili, o fetita si un baietel, dupa doua sarcini pierdute. Fost jurnalist, Irina este fondatoarea blogului mama la 40 ani, unde scrie despre copii, slujba, viata sociala, dorinte, visuri, impliniri si esecuri. Povestea ei si a venirii pe lume a minunilor ei Thea si Petru, care o invata zi de zi sa fie mama, o puteti citi pe indelete in cele ce urmeaza.

,,Nu mi-am dorit copii devreme. Din diverse motive, nici macar nu stiu daca ele mai au acum importanta. Cert este ca pe la 33 de ani, mi-am pus pentru prima oara problema sa fiu mama.

De incercat cu adevarat am inceput sa o facem cand deja aveam 35 de ani. Timpul trece cam repede atunci cand ai multe de facut, iar noi eram ocupati cu cariera si mai putin cu ideea de familie. Culmea este ca am ramas insarcinata foarte repede. La fel de repede am si pierdut sarcina. Nici nu am apucat sa constientizez ca sunt insarcinata, ca… nu am mai fost. Am trait sentimente contradictorii, nu intelegeam cum de a fost posibil. Medicul la care mergeam atunci mi-a spus sa mai incerc. Da, se mai poate intampla sa pierd sarcina, dupa cum se poate intampla sa nu. Dupa un an, am ramas din nou insarcinata. De data aceasta, a tinut un pic mai mult minunea, pana la 8 saptamani. Am apucat sa ii aud inimioara, doctorul mi-a spus ca totul este in ordine, asa ca sperantele erau mari. S-au ruinat insa cand, la controlul de 8 saptamani inimioara nu mai batea….

Citeste si Madalina si Gheorghe Valean: ,,Cel mai greu a fost sa acceptam ca suferim de infertilitate!”

Acesta a fost momentul in care am inceput investigatiile. Analize peste analize, intrebari ramase fara raspuns, descoperirea a doua mutatii de trombofilie si… teama de a mai incerca. Imi era foarte teama sa nu mai patesc acelasi lucru, sa nu mai trec si a treia oara printr-un avort spontan. O vreme am refuzat sa mai incerc, apoi am inceput din nou. Ca o ironie a sortii, de data aceasta sarcina nu mai aparea. Asa ca am ajuns la un specialist in infertilitate, medicul Andreas Vythoulkas. Primele analize recomandate au fost cele ale profilului hormonal. Unele analize nu erau chiar bune, iar eu mi-am pus pentru prima oara intrebarea daca voi putea sau nu sa am vreodata copii. Stiu ca atunci cand un eventual raspuns negativ mi-a incoltit in minte, m-am simtit ingrozitor de singura. Si de infricosata. Medicul insa mi-a propus sa incerc o fertilizare in vitro, poate asa reusim sa ii dam de capat. Am inceput injectii, noi temeri de necunoscut, dar cu mult sprijin din partea dr. Vythoulkas am reusit sa mergem mai departe. Insa cand a venit vremea rezultatului Beta HcG si aceasta a fost negativ, am simtit ca lumea mea se prabuseste. Am plans mai tare decat atunci cand am pierdut cele doua sarcini, pentru ca am simtit ca aceasta este un capat. Implinisem de cateva zile 39 de ani, ma simteam neputincioasa si, din nou foarte singura, desi sotul meu era langa mine, trecand si el prin aceeasi durere. Am vrut sa ma arunc intr-o noua procedura de fertilizare in vitro, dar medicul m-a oprit si mi-a sugerat sa facem o operatie laparoscopica, sa vedem daca nu cumva descoperim focare de endometrioza. Apoi, urma sa mai incercam inca o data o fertilizare.

Operatia a scos la iveala doua focare de endometrioza, nu foarte avansate, asa ca doar peste doua luni urma sa incep din nou injectiile pregatitoare pentru FIV. Numai ca, intr-o miercuri, cand inca imi mai aduc aminte cu ce eram imbracata, am constatat ca menstruatia mi-a intarziat. Eram atat de atenta sa socotesc cate zile mai am pana la inceperea injectiilor, ca le pierdusem sirul. Testul de sarcina a fost pozitiv. Stiu ca l-am privit minute in sir, incapabila sa ma bucur. Teama unui nou esec si speranta care incepea sa freamate in mine m-au impietrit. Nu am avut nici o reactie, nu am plans, nu am ras, imi era si teama sa ma misc. 9 luni. La fiecare control mi-a fost teama. Sa nu aud cumva groaznicele cuvinte. Sa nu imi dea medicul vreo veste proasta. De la un moment dat insa am stiut ca va fi bine. Am aflat ca vom avea o fetita ce urma sa se nasca in preajma zilei mele de nastere. Cadoul meu de la 40 de ani este cel mai de pret pe care l-am primit vreodata. La 5 zile dupa ce a schimbat prefixul, am trait cea mai frumoasa zi din viata mea: nasterea minunii noastre perfecte, Thea. Asteptata cinci ani lungi si grei, cu multe momente in care am fost aproape convinsi ca nu vom fi parinti. Thea ne-a implinit si ne-a dat sensul acela pe care il cautam si pe care, daca nu ar fi fost ea, cu siguranta nu aveam cum sa il gasim. Sensul de a fi parinti si de a ne bucura de lucrul acesta in fiecare clipa. Cateodata, cand o adormeam, ma gandeam cu parere de rau ca nu o sa aiba un frate si ma gandeam sa adoptam un copil. Sa dam cumva ceva inapoi din miracolul pe care noi il primisem.

Nu ma gandeam ca voi mai ramane vreodata insarcinata, asa ca atunci cand menstruatia a intarziat din nou, m-am gandit ca am intrat la menopauza. Una timpurie, dar cert este ca am exclus cu desavarsire posibilitatea unei sarcini. Asta evident, pana cand testul de sarcina a confirmat faptul ca sunt din nou insarcinata. La 41 de ani. Si uite asa, viata a avut alte planuri cu noi. Planuri care spun ca am o printesa frumoasa si delicata, gata sa inceapa gradinita, si un nazdravan atasat maxim de mama lui, pe care o iubeste cu pasiune. Suntem patru. Acesta este cercul nostru, complet acum, cu Petru care a vrut sa vina la noi sa ne intregeasca. Suntem o familie si facem totul sa petrecem cat mai mult timp impreuna.

Ma gandesc uneori la cei doi ingerasi pe care nu i-am avut. Nu am cum sa mi-i scot din minte. Dar Thea si Petru m-au facut mama si m-au ajutat sa vad ce inseamna iubirea neconditionata cu adevarat. Ma invata in fiecare zi ce inseamna rabdarea, dar mai ales iubirea. Ma invata sa fiu mama. In fiecare zi, iar pentru asta le multumesc!”, a povestit Irina Manolache.

Citeste si Pentru Vlad si Oana Tapu, parinti de gemeni, asteptarea a fost cea mai grea