Pierderea unui parinte este, poate, una dintre cele mai profunde suferinte pe care le poate suferi un copil. Mai mult decat atat, disparitia brusca unuia dintre parinti lasa urme adanci in sufletul copilului, afectandu-l nu doar la varste fragede, dar si in viata de adult.
Potrivit psihologului clinician si psihoterapeutului adlerian George Chiriacescu, de la clinica Anima et Animus, decesul unui parinte reprezinta, pentru un copil, o experienta traumatica in sine.
„Atunci cand esti copil, o astfel de situatie iti inchide speranta de a mai putea comunica. In cazul unui divort, de pilda, a unei rupturi intre parinti, chiar daca nu te mai intelegi bine cu un parinte la un moment dat, poti astepta ca lucrurile sa se schimbe – poate va veti intelege la un moment dat, poate vei merge la terapie si vei lamuri problemele pe care le-ai dezvoltat in relatia cu acesta. Cand vorbim despre deces, de cele mai multe ori auzim pur si simplu «Gata, nu mai este, s-a terminat» sau «Stii ca te priveste de acolo de sus». Sau, in alte cazuri, nu se mai vorbeste deloc despre parintele decedat. Sunt o gramada de situatii, care mai de care mai dramatice”, explica specialistul.
Conceptul de moarte: ce inseamna pentru un copil?
Aceasta speranta a unei reinnodari a relatiei cu persoana disparuta este, pe de-o parte, o zona importanta in scopul terapiilor si totodata, probabil, unul dintre cele mai complicate si dureroase lucruri pe care le poate trai un copil. Conteaza, in schimb, ce varsta are copilul. Daca acesta este foarte mic, pana in trei ani, cel mai probabil nu va intelege conceptul de moarte.
„Un copil nu poate trece printr-un filtru cognitiv vestea ca a devenit orfan. Copiii nu inteleg pe moment, dar, la o bucata de timp dupa, percep ideea de finalitate. Chiar si cand un copil are, sa zicem 6-7 ani, putem presupune ca nu intelege moartea. Insa, destul de rapid, va observa ca toti copiii de langa el se duc acasa la o mama sau la un tata. Si intelege ca, in cazul lui, lucrurile stau diferit. Sigur, isi construiesc apoi niste mecanisme si incearca sa se dezica de deces in sine, dar lipsa aceea ramane acolo. Vorbim despre o trauma prin excelenta”, completeaza George Chiriacesu, amintind si cazurile in care, din pacate, o persoana importanta din viata copilului sufera de o boala lunga, copilul fiind martor la suferinta acesteia.
„Daca este martor la chinul acestei persoane iubite, poate ajunge, daca are abilitatea cognitiva de a lua acest tip de decizie, la concluzia ca ar fi mai bine ca persoana aceea sa se duca, in loc sa se chinuie. De cele mai multe ori, insa, copiii se gandesc pur si simplu «Pai si eu ce fac acum?». Cand vorbim in general despre pierdere si despre deces, problema copilului, daca ar fi sa ajungem la radacini, este fix aceasta: «Eu ce fac?». Copilul intelege, in prima faza, doar ca isi pierde sprijinul, pierde persoana care il iubea, il alinta, il ajuta si avea grija de el”, explica expertul.
In multe cazuri, modelele comportamentele, fie cele pe care le imita, fie acelea pe care, mai devreme sau mai tarziu, le cauta, dispar din viata copilului odata cu parintele decedat.
„Copilul pierde aceasta zona a suportului emotional oferit de un anumit gen. Fetele, de pilda, au nevoie de tati in adolescenta poate mai mult decat au baietii, cand isi formeaza un model masculin pe care il cauta apoi inconstient in viata adulta dupa modelul acestuia, dar in timpul pubertatii baietii sunt cei care au mare nevoie de tati pentru a se defini ca barbati, atunci cand, brusc, corpul lor incepe sa se transforme. In perioada pubertatii fetele au mai mult nevoie de mame din aceeasi perspectiva, a schimbarilor hormonale, pe care un barbat nu ar putea sa le inteleaga sau sa le explice”, a mai declarat psihologul clinician George Chiriacescu.
