Prima parte a articolului STUDIU. Jocul are implicatii majore in dezvoltarea psihologica a copilului AICI.

Jocul si dezvoltarea cognitiva

Sylva si colab. (1980) au realizat un studiu prin observatie naturala a jocului la copiii prescolari din grupurile de joc si centrele de ingrijire din localitatea Oxfordshire. Acesta face parte dintr-un proiect mai amplu, sub directa conducere a lui Jerome Bruner. Principalul interes al cercetatorilor consta in investigarea modului in care jocul contribuie la dezvoltarea cognitiva.

Cercetatorii au identificat ceea ce ei au denumit joc elaborat -activitate ludica ce provoaca si stimuleaza copilul la activitati mai complexe, angajand toate capacitatile copilului. Jocul elaborat prezinta doua caracteristici importante:

1) are un scop precis si o anumita semnificatie pentru a fi achizitionat;
2) prezinta un „feedback al lumii reale”, altfel spus, copilul este capabil sa evalueze propriul progres fara a face referinta la altcineva.

Principalele rezultate ale studiului au fost urmatoarele:

• s-a demonstrat ca cel mai elaborat si extins joc apare in activitatile de construire si cele cu blocuri, in desen, arta si puzzle -modelul „gata de scoala”. Aceste activitati, de asemenea, incurajeaza copilul sa se concentreze pe perioade mai lungi de timp;
• de o importanta mai mica la aceste activitati este jocul care implica simularea, jucariile miniaturizate, nisipul si aluatul;
• jocul mai putin elaborat, cum ar fi jocurile informale, improvizate si „de-a calutul”, serveste functiile contactului social si elibereaza tensiunea;
• copiii mai mici se joaca mai mult cand sunt in perechi, decat atunci cand sunt singuri sau in grupuri mai mari. Prezenta unui adult in preajma lor – pentru protectie sau sfatuire, dar fara a controla situatia de joc – imbunatateste calitatea jocului.

Studiul efectuat de Sylva si colab. are implicatii majore in alegerea si organizarea personalului din centrele de ingrijire si grupurile de joc. Acesta pune accentul pe jocul care ofera o provocare de natura cognitiva. Totusi, prin implicatie, el subliniaza importanta competitiei sociale determinate de joc, de exemplu simularea unor roluri sociale.
in urma revizuirii unor studii care au examinat contributia jocului in dezvoltarea cognitiva, inclusiv a celui realizat de Sylva si colab. descris anterior, Meadows (1986) a concluzionat ca exista unele probleme referitoare la compararea lor. O astfel de problema ia nastere din diferentele de evaluare a „calitatii” jocului.

Cu toate acestea, autoarea a gasit ca, in ansamblu, cercetatorii sunt de acord in doua domenii importante:

• nivelul general de complexitate cognitiva al jocului copiilor era dezamagitor. Cea mai mare parte a jocurilor erau inferioare pretentiilor copiilor si nu puneau problema inventivitatii;
• cand invatatorii s-au implicat mai mult si copiii au folosit diferite materiale care au facut usoara definirea si indeplinirea scopului (de exemplu, in activitatile artistice), copiii au prezentat niveluri mai complexe de joc.

Comportamentul explorator

Hutt (1966) a realizat un studiu in care a investigat comportamentul explorator. Explorarea deseori a fost confundata cu activitatea de joc; totusi, experimentul lui Hutt a facut distinctia clara intre cele doua. Explorarea defineste activitatea in timpul careia copiii investigheaza obiectele si evenimentele din mediul ambiental si/sau trasaturile propriei abilitati fizice.

Copiilor cu varsta intre 3 si 5 ani li s-a prezentat un obiect nou si complex sub forma unei cutii de culoare rosu metalizat, cu patru orificii de alama, iar pe capac era prevazuta o parghie care, atunci cand era apasata, activa diversi stimuli auditivi si vizuali inediti. In mod tipic, la inceput copilul s-a concentrat asupra depistarii obiectului stimulator. Dupa aceasta, copilul a incercat sa foloseasca obiectul ca parte a unui joc. Dupa ce copilul s-a obisnuit cu obiectul, el continua sa il investigheze doar daca depisteaza noi trasaturi, cum ar fi o imagine sau un sunet.

Autoarea face distinctia dintre comportamentul explorator specific primilor ani de viata si comportamentul ludic de mai tarziu. Explorarea se caracterizeaza prin seriozitate si concentrare, in esenta reprezinta intrebarea „Ce face acest obiect?” Jocul se caracterizeaza printr-o mai mare relaxare si implica diverse activitati, in esenta favorizeaza intrebarea „Ce pot face cu acest obiect?”. Desi studiul constituia strict un experiment, el implica un anume grad de observare naturala.

Relatii ale comportamentului ludic

In studiul lui Hutt si Bhavnani (1972), urmator celui descris anterior, s-au reexaminat 48 de copii al caror comportament explorator fusese investigat. Ei au descoperit ca absenta comportamentului explorator din prima copilarie este legat de lipsa curiozitatii si aventurii la baieti, iar la fete de problemele de personalitate si adaptare sociala. Copiii care s-au incadrat in categoria „exploratori imaginativi” au fost considerati independenti si curiosi de catre invatatorii lor, avand o probabilitate mare de a obtine scoruri ridicate la testele de creativitate.

Hutt sustine existenta unei relatii intre forma jocului explorator (precum aceea investigata in studiul ei) si personalitatea, creativitatea si stilul cognitiv de mai tarziu. Totusi, acesta era un studiu corelational, astfel ca nu putem afirma existenta unei relatii cauzale – nu trebuie sa afirmam ca jocul imaginativ determina dezvoltarea creativitatii la copil. Jocul imaginativ al unor copii din studiul initial al lui Hutt poate fi produsul secundar al creativitatii esentiale si nu cauza acesteia.

Connoly si Doyle (1984) au descoperit ca proportia si complexitatea jocului bazat pe fantezie la copiii prescolari era semnificativ si pozitiv corelat cu masurile competentei sociale. Johnson si colab. (1982) identifica o corelatie pozitiva intre nivelul jocului de constructie la copiii de 4 ani si scorurile obtinute la testele de inteligenta. Acest fapt corespunde descoperirilor cercetarii lui Sylva si a colaboratorilor referitor la valoarea jocului elaborat. Afirmam inca o data ca trebuie sa fim constienti de problema cauzalitatii in aceste studii corelationale.

Rezultatele cercetarii in joaca asistata

Ca si in celelalte domenii ale psihologiei dezvoltarii, exista tendinta de investigare a jocului la copii prin utilizarea unor metode valide din punct de vedere ecologic. Aceasta presupune concentrarea atentiei, pe o perioada sustinuta de timp, asupra contextului social in care se desfasoara activitatea de joc.

Un grup de cercetari efectuate in Statele Unite au reliefat beneficiile jocului asistat in cazul copiilor prescolari deprivati. Jocul asistat este o tehnica elaborata de Smilansky in 1968 si rezumata de Christie in 1986; aceasta implica angajarea copiilor in joc prin interventia adultilor, de obicei prin dirijare si sugestii verbale, iar uneori actionand ca modele de rol in jocul bazat pe fantezie. Numeroase studii au descoperit ca jocul asistat favorizeaza dezvoltarea cognitiva, a limbajului si sociala a copiilor. Cu toate acestea, studiul lui Smith, Dalgleish si Herzmark (1981) a comparat jocul asistat cu deprinderile de asistare, in care adultii interactionau cu copiii in activitati structurate, de exemplu traforaj si sortarea formelor.

Grupurile de copii cu varsta de 4 ani din centrele de ingrijire au experimentat, in masuri egale, atat jocul asistat cat si depriderile de asistare. Ambele grupuri au prezentat imbunatatiri ale deprinderilor sociale, cognitive si de limbaj si nici un grup nu era superior celuilalt. Cercetatorii au conchis ca factorul crucial care a cauzat aceste imbunatatiri era implicarea adultilor, in special stimularea verbala.

Care este valoarea jocului?

Asadar, ce concluzii putem trage despre valoarea si semnificatia jocului in dezvoltarea copilariei? Adevarul este ca sunt putine dovezi care sa sustina rolul esential al jocului in dezvoltarea normala a copilului. In unele culturi, copiii par sa se joace foarte putin, si totusi ei se dezvolta normal. Senzatia predominanta printre cercetatori este aceea ca desi jocul aduce beneficii, acestea nu par a avea o importanta cruciala. Celelalte activitati pot constitui aceleasi functii; totusi, Meadow (1986) sustine ca jocul nu poate fi considerat inutil. El este o sursa de bucurie si placere si care, probabil, contribuie la bunastarea emotionala a copilului.

Jocul este o potentiala sursa a sentimentelor valorizatoare, de realizare si, de asemenea, contribuie la dezvoltarea aprecierii de sine si a eficientei personale. El este o parte a lumii sociale a copiilor si adultilor.

SURSA: Birch, Ann (2000). Psihologia dezvoltarii, Ed. Tehnica, Bucuresti, pag. 76/86